Magda Isanos și Eusebiu Camilar

Am vorbit deseori în postările mele despre Magda Isanos. Niciodată, însă, n-am pomenit despre cel care i-a fost alături în ultimii opt ani de viață și despre care Magda Isanos spunea:” Eu sunt foarte fericită, cred că nu e exagerat să spun că ne iubim în fiecare zi mai mult. Ne-am pus verighetele, Zeby (așa îl alinta pe Eusebiu Camilar) îmi aduce flori din oraș, îmi lustruiește pantofii și nu mă lasă să fac treabă, de parcă aș fi o principesă în exil. Cîteodată mi-e frică. Atîta fericire poate supăra pe Dumnezeu.”
Eusebiu Camilar s-a născut în satul Udești, județul Suceava, din părinți agricultori. Primii ani de școală îi face la „Școala poporală” din Udești. De citit învățase singur, pe o carte de Eminescu, ” Făt-Frumos din lacrimă”, dăruită într-o noapte de un străin care „semăna cu arhanghelul Gavril de pe icoană.”
Nu a frecventat decât doi ani la școala din sat și în 1920, cînd avea 10 ani, a intrat, probabil pe baza recomandării învățătorului, la „cursul pregătitor”, cu taxa de 30 de lei semestrul la liceul „Ștefan cel Mare ” din Suceava. În vacanțe, ca să strîngă banii necesari, se ducea la lucru pe moșii depărtate. A muncit cu ziua în niște vii, iar într-o vară s-a tocmit la o brutărie, la Iași, în Tîrgul Cucului, unde frămînta aluatul cu picioarele și căra saci grei.
Cum era ca fire? „Gingaș”, adică milos, delicat, slab, după opinia generală. O dovedește întîmplarea următoare, povestită în romanul său „Cordun”. Aflându-se cu taică-său în codru, după lemne, pe o căldură cumplită, încît „bîzîiau muște rele”, iar vitele însetate se zbăteau în funie, a fost trimis să le adăpostească, dar le-a scăpat și vitele s-au pierdut în tufișuri. Cînd le-a ajuns, „în întunecimea de bolți, la izvor”, i s-a părut că-l priveau ca și cum i-ar fi spus; „lasă-ne la răcoare”!
Tatăl, care era un om violent, a legat vitele de un copac și a început să le bată. Pe el l-a cuprins milă. Acasă, în grajd, le-a mîngîiat, iar vitele i-au lins mîinile. Prins asupra faptului, i-a mărturisit tatălui credința lui, în cele 7 vieți. „Uite ce ochi buni au vitele noastre. Parcă ar vrea să spună ceva în grai omenesc”. Replica tatălui a fost:” Te-a prostit tîrgul”. L-a spus mamei, fraților, surorilor, care l-au rîs pe rînd. În lumea în care trăia, mila era un handicap. Va scrie, mai târziu, despre o altă scenă sfîşietoare, repetată în fiecare primăvară.
„Cînd venea în poartă Negustorul
plînsul mă strîngea de beregată:
-Tată, tată, vinde-mă pe mine
dar nu vinde mielușeii, tată,
să nu-i dai să-i spînzure Călăul,
să le taie gâtul cu custura;
sîngele în clocot, sîngele
să stropească toată bătătură…”
Fiind elev în Suceava, stătea, ca și alți băieți la gazde prin mahalale, iar hrana lor era aceeași pe care o mîncau în sat la dânșii. Adică:” mămăligă cu ce se-ntîmplă „.
În 1929 bătea la porțile gloriei, scriind unei reviste cu nume simbolic” Puterea Gîndului”, la Iași.
Nu peste mult timp, fiind internat la Suceava, în spital, tatăl lui Eusebiu Camilar avea să afle cine era fiul care-i risipea gazul noapte de noapte. O doctoriță, surprinsă de potrivirea de nume și aflându-se că este tatăl poetului, l-a așezat într-o rezervă și l-a tratat ca pe un domn.
Eusebiu Camilar a trăit ani de încercări, uneori disperate, de a răzbi spre lumina tiparului. În toamna lui 1929, revista „Moldova Literară „i-a publicat poezia „Cetatea mea”. În 1932 încerca, tot cu ajutorul unor confrați, editarea unei reviste la Bucuresti. Din acei ani de zbucium și de foame, la propriu, i-a rămas pînă la capătul vieții, după ce ajunsese scriitor consacrat, compasiunea față de tinerii în căutarea unei căi de afirmare și a căutat să-i ajute, după puterile lui, cu vorba și cu fapta, pînă la sfîrşitul vieții. Tovarășul de viață al Magdei Isanos, nu putea fi decît la fel de candid ca și ea…
Tata de Eusebiu Camilar
„Palmele cu cari frămânți pămîntul,
îngropîndu-ți truda și necazul,
palmele cu miros de țărînă
mi-au lovit de-atîtea ori obrazul.

M-ai bătut de-atîtea ori cu pumnul
suduindu-mi sfintele icoane,
n-ascultai nici plînsetele mamei
„Nu-mi lovi copilul drag, Ioane!”

Am fugit de-atîtea ori de-acasă,
Prin tăceri de stuf pierzîndu-mi urma;
am fugit de-atîtea ori de frica
biciului cu care mînai turma…

Eu vorbeam cu inima lumină
din incendiul înserărilor;
mă chemau din turnuri nevăzute
clopotele depărtărilor.

Și de-aceea n-ascultam de tine,
Partiarh de-o seamă cu necazul,
cu ogorul frământat de lacrimi,
Și de-aceea-mi pălmuiai obrazul.

Și de-aceea mă băteai cu biciul
suduindu-mi sfintele icoane,
pe cînd mama te ruga zadarnic:
„Nu-mi lovi copilul drag, Ioane!””

Redactor șef Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: