O poezie al cărei mesaj a fost mut!
Destin
de Petre Poștașu’
Ce nobil răsare tristețea
În ochii ce-ți cad pe pământ,
Când taci și te treci ca o umbră
Și buzele palide-ți sunt!
Oftezi și te-apasă pe umeri
Destinul mai greu ca oricând,
Te-ndoi ca o creangă subțire
Sub biciul bătăii de vânt.
Te pierzi cu amurgul în noapte,
Te doare și-ai plânge puțin
Când simți că și-a prins deznădejdea,
În sufletul tău rădăcini.
Și-n noaptea tăcerilor multe,
Icoană-n fereastră te-așezi,
Te dor anii grei dinainte
Când n-ai vrut trădarea s-o vezi.
Când beai cu nesaț din otrava
Cea dulce a buzelor lui,
Voind să-i dai toată ființa
Și viața pe tavă să-i pui.
Rămâi la fereastră icoană,
Veghezi cerul până târziu,
Speranța-i pierdută și moare
Pe-un cal rătăcit în pustiu.
Când zorii șterg stelele toate
Oftezi și șoptești vorbe-n vânt,
Pui capul pe mâinile slabe
Și somnul te prinde plângând.
Femeie frumoasă și tristă,
Te-ai șters înainte de timp.
Ce nobil răsare tristețea
Pe ceara din chipu-ți sublim!
Redactor șef Camelia Boț
