Lucian Domșa, din romanul Aneta, fragment

ANETA (part.30 – fragment din roman)

Nici nu s-a luminat de ziuă când o asistentă îmbrăcată în halat alb a deschis ușa, a intrat în salon și a aprins toate luminile. Cei de dinăuntru au început să se foiască și să-și deschidă, speriați, ochii. Începeau să se trezească, încetul cu încetul. În încăpere era un miros greu de transpirație, grajd și urină stătută. Femeia a încercat să-și țină respirația, câteva secunde și s-a dus direct spre geam, să-l deschidă. Petrișor încă dormea, iar asistenta s-a oprit lângă patul lui, s-a sprijinit de el, și a deschis larg fereastra. Răcoarea aerului de afară l-a trezit pe loc pe băiat. S-a ridicat în fund, buimac, și s-a uitat mirat la femeia care a trecut pe lângă el. Începea să se dezmeticească, acasă mamă-sa îl trezea cu încetinitorul, însă aici era cu totul altceva. Asistenta s-a oprit undeva pe la mijlocul salonului, a scos un termomentru din buzunar, l-a scuturat bine, si a întrebat, cu o voce puternică: „Cine-i Groza Vasile?” „Io!” a răspuns un bătrânel speriat din capătul celălalt, chircit sub pătură. Femeia s-a îndreptat spre el și i-a zis să nu facă nici o mișcare, că trebuie să-i ia temperatura. Afară, pe hol, cu capul într-o parte, sprijinit de perete, Aneta dormea ușor. Se trezea și deschidea ochii la fiecare zgomot din apropierea ei. Înainte cu câteva minute, omul care dormea pe cele două scaune s-a trezit și a căscat zgomotos. Un altul s-a ridicat dintr-o dată în picioare și a început să se plimbe agitat, cu pași mărunți, pe hol. Mergea până în capăt și se întorcea. Cei doi care au jucat cărți până târziu, în noapte, dormeau, fiecare, cu capetele pe mâini, pe masă, iar femeia care a mâncat parizer cu muștar sforăia, aplecată, cu capul în poala bărbatului care nu a închis un ochi toată noaptea. La un moment dat, Aneta a tresărit și a deschis larg ochii. Prin fața ei treceau două infirmiere, vorbind una cu cealaltă, și trăgeau după ele un pat pe roți. Și-a înăbușit un căscat și și-a întins picioarele. Nu mai putea să doarmă, trebuia să meargă la baie, în ciuda mirosului greu ce venea de acolo. Zamfira a dormit foarte puțin, s-a zvărcolit în pat toată noaptea. Nu era obișnuită să nu aibă copiii lăngă ea, mai ales pe Aneta, mâna ei dreaptă. I se părea că e pustie casa, chiar dacă în odaia cealaltă dormeau gemenele Aurica și Adelina, precum și Vasilică, mezinul. S-a trezit de câteva ori, ba ca să bea apă, că își simțea gura uscată, ba ca să meargă afară, la WC. Simțea, așa, ceva ca un ghem în stomac și nu știa ce să facă. Ultima dată când s-a trezit, a deschis încet ochii și s-a uitat direct pe geam. Era încă întuneric, nu s-a luminat de ziuă. Satul încă dormea, se auzea,undeva în depărtare, câte un lătrat de câine sau câte un strigăt de cocoș. Era obișnuită să fie în picioare atât de devreme, Nea Ion, când trăia, se trezea la ora asta ca să meargă la lucru, iar ea, muierea lui, trebuia să-i pregătească ceva ca să mănânce înainte să plece, și să-i pună pachet pentru amiază. S-a dat jos din pat și a aprins becul. Ghemul din stomac parcă o deranja tot mai tare. A băut o cană mare cu apă, a luat o coajă de pită uscată, și a început să o mestece. Petrișor s-a trezit de-a binelea. Parcă îi era frig acum. Valul de aer rece, de afară l-a înviorat. Durerea din stomac încă îl mai măcina, dar o îndura, ca un bărbat. S-a ridicat în fund în pat și s-a uitat în salon, spre ceilalți pacienți. Ar fi vrut să meargă la baie, dar nu știa unde. Știa doar că trebuie să iasă din încăpere și să găsească baia, undeva pe hol. Asistenta nu mai era în salon, i-a pus acelui pacient termometrul și a ieșit. S-a dat încet, jos din pat. Amețea, nu se putea ține bine pe picioare. S-a sprijinit de grătarul patului, și a făcut un pas ușor. Apoi încă unul, până ce a ajuns la fereasta deschisă. Și-a scos capul afară și a tras cu sete o gură de aer proaspăt. Și apoi încă una. Parcă se simțea mai bine. Se uita la luminile orașului amorțit care începea să se trezească la viață. Auzea, undeva departe, un zgomot de mașini care treceau încoace și încolo. Îi plăcea să stea la geam, mai uita de durerea de stomac, însă nevoia de a urina devenea tot mai apăsătoare. A mai luat două guri mari de aer proaspăt și s-a hotărât să meargă, afară din salon, la baie. Așa încet, cu pași mărunți. Se găndea la Aneta. Oare unde o fi? Înainte să fie băgat în salonul ăsta, ea l-a asigurat că-l așteaptă pe hol, afară, și că n-o să se miște de acolo toată noaptea. Poate o să dea de ea acolo. Sau poate că nu. “De dus acasă, nu s-o fi dus, că n-avea cu ce”, găndea Petrișor. A stat trează toată noaptea? A apucat să doarmă cât de cât? Gândul la Aneta l-a adus aproape de ușa salonului. A deschis-o brusc și mirosul de clor și de dezinfectant de pe hol l-a amețit dintr-o dată. Pe coridor era o lumină galbenă, puternică. A ieșit timid, afară, și s-a uitat, pierdut, când în dreapta, când în stânga, căutând cu ochii baia. Undeva în partea stângă a văzut niște oameni, și s-a îndreptat încet, spre ei, ca să-i întrebe unde e baia. Amețea, și se sprijinea de perete. Făcea un pas, se oprea scurt. Apoi încă unul și iar se oprea. Nu avea voie să cadă. Era bărbat, trebuia să se facă bine, să se întoarcă înapoi, acasă. Aneta și-a făcut curaj și s-a ridicat în picioare. Trebuia să meargă la baie, orice ar fi, chiar dacă mirosul ce venea de acolo era unul care îți întorcea stomacul pe dos. A făcut câțiva pași, și a intrat în baia femeilor. A ieșit după câteva minute, și s-a dus direct la fereastră. A deschis-o larg și a sorbit o gură de aer proaspăt, cu nesaț. Încă nu s-a luminat de ziuă. Se uita, de pe geam, în curtea spitalului. Vedea ghereta paznicului, de la intrare, îl vedea pe paznic, înăuntru, cum stătea pe un scaun, și, probabil, moțăia. Afară, lângă ușa de la intrare, doi câini dormeau tolăniți pe un preș. Se gândea la Petrișor, oare s-o fi trezit? Cum e? Îl mai doare stomacul? S-a ocupat cineva de el? I-au dat vreun tratament? Vreo injecție? Vreo doctorie? Ar fi vrut să intre în salon, la el, dar nu avea voie. I s-a spus că doar după vizita medicului poate să intre. Salonul în care era băiatul era undeva, în dreapta ei. Instictiv s-a uitat încolo, și l-a văzut pe fratele ei, Petrișor, venind încet, spre ea. Se clătina și se sprijinea de pereți. A alergat într-un suflet spre el. Zamfira a ieșit din casă, încet, ca să nu facă gălăgie, să-i trezească pe cei mici. Începea o nouă zi, urma să se ocupe de gospodărie și de animale. Cum Aneta și Petrică nu erau acasă, trebuia să vadă ea de oi și de cal. S-a dus spre bucătăria de vară și a aprins focul în sobă. Îi venea să plăngă, era speriată, nu știa nimic de băiatul ei. Cum e acolo la spital? Ce i-or fi făcut copilului? Dar Aneta? E acolo cu el? Or fi apucat să doarmă, copiii ei? A stat, nemișcată, acolo, în conie, căzută pe gânduri, minute în șir. Apoi și-a amintit că trebuie șă pună la opărit fiertura pentru porci. Când trăia Nea Ion, după ce n-a mai mers la lucru și s-a pensionat, tot ea se trezea prima din casă, iar dumnealui, imediat după ea. El o simțea când se dădea jos din pat și când se mișca prin odaie. I-a povestit Zamfirei că, atunci când era prizonier în lagăr, dormea doar câteva ore pe noapte, un somn chinuit și plin de vise. Doar gândul la ea l-a ținut în viață, de multe ori ar fi vrut să se sinucidă, să se arunce, pur și simplu, cu pieptul gol în gardul de sârmă ghimpată ce împrejmuia lagărul. Amintirea cu Nea Ion i-a umezit ochii, și a trezit-o la realitate. Era prima noapte când Aneta și Petrișor nu erau lângă ea. Avea multă treabă, ziua era lungă. A tras aer în piept, a suspinat adânc și a plecat spre magazie, să aducă lemne pentru foc. Aneta a ajuns repede lângă Petrișor și l-a prins de braț. L-a pupat zgomotos pe obraz. Băiatul se clătina ușor, dar zâmbea. Se bucura că și-a întâlnit sora mai mică, era îngrijorat, nu a știut nimic de ea. I-a zis că trebuie să meargă la baie, și că nu știa unde e baia. Fata i-a arătat o ușă, pe care scria litera B mare, situată la câșiva pași de ei. A intrat în baie, iar Aneta l-a așteptat afară. Pe holurile spitalului a început agitația de dimineață. Femei și bărbați în halat alb treceau, unii pe lângă alții, își ziceau “Neața bună” și se îndreptau fiecare spre locul unde aveau treabă. La un moment dat un domn mai în vâstă, cu un stetoscop la gât a trecut pe lângă ea, iar o asistentă mai tânără i-a zis: “Bună dimineața domnule doctor!” Bărbatul i-a răspuns grăbit: “Bună dimineața”, iar Aneta s-a uitat lung după el și s-a gândit la Viorica, cumnata ei, care era asistentă, aici, la spital. Oare o fi de serviciu? Ar trebui s-o caute neaparat și să-i povestească despre ce i s-a-ntâmplat lui Petrișor. Ea va putea să-l ajute.

(VA URMA)

Redactor șef Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: