Lidia Stoia

Celelalte grăunțe
( autor, Lidia Stoia )

… unde, Doamne, e timpul nostru, şi unde să regăseşti frumosul pierdut, generos, temeinic
şi sfânt, din al țării pământ, când pâinea, şi azi ca şi mâine, hrăneşte şi omul, hrănind şi pe
câine, căci frica, teroarea şi teama, nu hrănește nicicând, ființelor, foamea, ci, doar lăcomia
hoților care trăiesc în umbră pândind să secere sufletul țării, sufletul grâului secerând… că
ce-i bobul de grâu, dacă nu pâinea cea de toate zilele, iar, pâinea, ce e, dacă nu e binele din
țara ta, ce stâmpără la omul flămând foamea, grija pâinii, având-o şi cel avut, şi-acela care
umblă în zdrențe… şi nu te-ncrede-n aparențe, ci crede că atunci când ai pierdut totul nu vei
mai avea ce pierde, cu-atâtea boabe de grâu risipite-n străini, ce-au lăsat țarina de izbeliște
să nu mai ai la anul ce semăna, încât, un bob de grâu rătăcit, s-ajungă sărac lipit, sărăcit şi
mai mult rămas fără vatra sa, conştient că, şi cele mai întunecate nopți, au răsărit de soare
frumos, dar spre-a ieşi din noapte țara are nevoie de toți, românul, lut, din lutul ei sfânt… toți
raze de soare… toți, boabe de grâu locului potrivite din viță şi strămoși, cu legi pământenite
prin datini şi sorginte… a neamului oseminte, să se răsucească azi în mormânt, căci lor, nu
le-a dat prin gând să dea bir cu fugiții, să-şi lepede ogorul şi ograda năucindu-şi părinții, că-i
tulai, şi e vai, cât de pustie-i şi casa şi strada, şi plâng în garduri ulucele, iar poamele nu mai
au gustul bun, nici laptele nu mai curge, nici mâncarea pe gât, nu-ți mai merge, că… până şi
mierea şi-a amărât dulcele, pruncii neamului lăsând pustiei oraşe şi sate, şi orice cătun, toți
doar să plece, să plece, să plece… în timpul ce trece când pisica nu-i acasă să joace şoarecii
pe masă, şi şobolanii, şi liliecii, într-un ospăț de tâlhari, ce, în gârla cu peşte stau să se înece,
peste hotarele țării, ei, mari şi tari… şi tu române, semen cu mine, să ai în minte, în suflet şi-n
inimă o bucată de cer… o icoană, pe care tu s-o iubeşti sincer… în ea regăsindu-ți identitatea,
sângele şi baştina şi valoarea de om, fiindcă icoana e țara… spre ea să găseşti mereu calea,
să te-ntorci precum fiul risipitor, tocmai fiindcă pe planeta aceasta n-ai unde te pierde oricât
de-ntortochiat e labirintul de drumuri ce l-ai ales atuncea când ai plecat, străinul, neaducând
binele pe-al tău ogor ci tu-i oferi binele de la tine pripăşit pe la uşi ca şi câinele, pentru câțiva
bănuți muncind din greu cel mai ades, şi-asta, sub alt drapel… cu toate că nici acolo nu stau
colacii pe garduri, să te-aştepte pe tine, să mergi la cules… şi e mare, e mult prea mare jertfa
pentru tot ce-ai lăsat pe mâinile rele, nesocotite şi hulpave, lor, fără să le pese, de românime,
bine pregătite, puse pe secerat… toate popoarele planetei precum lanuri de grâu, an după an
legănate în vânt, bătute de ploi şi coapte-n arşiță… românul aciuat, în lanul lor, gărgăriță… o
floare de mac cu inima sângerând plină de dor… lipsindu-şi glia mamă de prezența lor, fiind
la străin de-ajutor… grâul, în lanul de-acasă, din ce în ce mai firav să-ncolțească, fără putere
să crească spic greu de bobi, înalt pân’ la brâu, sub sfântul soare din cerul sfânt, sfânta glie
smerită ascultând freamătul spicelor, ca pe cel mai frumos cânt, spicul bucuros de rodul lui
blând dar cu dor în suflet după celelalte grăunțe care-ar spori holda şi-ar mări recolta, în aur
îmbrăcat spicul pe pământ scuturat ca o hrană a vieții coaptă-n lumină, cu picioare desculțe
scriindu-se istorii, picioarele desculțe cu-nsemnătate şi-n cele ce o să mai vină… bob cu bob
curgând din lanul cu spicele blonde ca din râuri de aur învingând moartea păstrând viețuirii
ritualul încă o dată şi încă o dată, toți bobii din holdă unul pentru toți şi toți pentru unul spre
piatra de moară grămadă, măcinați şi cernuți, pregătiți pentru pâine, hrănind omul, hrănind
şi pe câine, şi-asta o infinitate… şi oamenii, lanuri bogate, între credință şi eres să găsească
vieții lor sens doar atunci când nu îl mai caută… viața, viață, şi-atât… printre străini resfirați,
bobii plecați negăsind nimica mai mult… şi-atunci… de ce-ai mai plecat, frate, când pietrele
de moară sunt grele toate… şi-apoi, peste toate holdele pământului, cad ploi, şi le învolbură
vântul, şi ele ca celelalte, sunt coapte-n arşiță, neavând altă soarte, românul, în lanul străin,
gărgăriță, o floare de mac cu inima sângerând şi cu sufletul negru plângând şi-atunci când
n-o spune… el, bob de grâu, nu ciulin şi nici mărăcine… el, o grăunță c-un strop de suflet din
sufletul mare al cerului țării sale… sufletul holdei de-acasă, îl cheamă mereu ‘napoi şoptind
zile şi nopți ca din cutia unei viori a cărei cânt plânge din măduva lemnului chinuitele-i oase
şi jalea din inimi cu dorul rămase, lor păsându-le că eşti departe de casă… în holda țării toți
bobii de grâu comori prețioase… şi, încă ceva… mult adevăr grăind vorba cuiva care spune
că ,,oricât ar fi pâinea de rea, tot mai bine-n țara ta!” că şi cel ce te-njură te-njură pe limba ta
nu într-una străină, străinul, ca şi spinul, tu, acolo străin, tu acolo, ciulin… auzi?… auzi, oare,
chemările care vin ca un strigăt al holdei ce-ți vorbeşte-n graiul român, aici aşteptându-te şi
strămoşii şi glia… azi aşteptându-te, România, cât ai în tine o viață să-i fi spic la cingătoare
împletit cu celelalte la brâu… sau spic de grâu în cosițe rebele legat cu-albăstrele-n coronițe
şi cu maci roşii de foc ca o pecete-a iubirii pentru țărâna şi cerul patriei tale, şi-a mele… şi-a
celor ce vor urma… că… țara asta minunată, nu e a mea, nici a ta, ci, a urmaşilor urmaşilor
noştri, neavând cum să-ți împlineşti altundeva datoria, decât aici, şi acuma… imnul inimilor
pentru țară, înălțându-l spre cer ciocârlia din freamătul spicelor ca dintr-un gând pornit din
acelaşi izvor… aici inventat cuvântul ,,dor”, dintr-un sentiment care doare, la fel de tare, şi în
suflet şi-n inimă şi-n conştiință, stelele atât de departe cu lumina, una de altele… noi cu trup
de zăpezi încredințați deşertăciunii pe care-o vezi, oriunde pe pământ, viața, viață, şi-atât, şi
atunci de ce n-o trăieşti printre-ai tăi, căci, ce-i al tău, nu pute rău, iar anii trec alergând şi tu
ca Ion Călătorul tot pe drumuri, splendori moştenite altora oferind necerute dar folosite, cu
toții dați pe mâna zadarului pe care nu se poate să nu îl simți cum îl simte şi-l ştie şi bobul
de grâu cu destin scris din părinți, miliarde de sorți vărsate în miliarde de stele cu efemerul
în lumina din ele pe-un cer pe care-aleargă şi vântul şi norii cu zile şi nopți ne-ncetat… peste
grâu, cu umbre şi lumină… ca să iasă la soare, țara are nevoie de noi, de tine, de mine… eu
regăsindu-mă în lanul gălbui-auriu ceea ce sunt, ceea ce-mi doresc ca să fiu, un grăunte de
grâu dintr-un spic din al țării pământ, fiindcă, ştiu… ştiu că infinitul adună în el toți bobii de
grâu copți în aromele pâinii de focul sacru din vatră cu toată cenuşa istoriei în moşteniri ce
par împărțite pe sprânceană la porți de suflete, sufletul, raiul tău de credință pentru-al țării
rai, conştiința, cântec de flaut şi harfă, inima, doină cântată de fluier şi nai, sufletul lanului,
încăpând în cutia de lemn a unei viori… viața, un lan cu spice de aur, hrănind viața… viața,
viață, şi-atât… în holdele galbene să vezi cum se coace şi pita, pâinea voastră şi-a noastră
şi-a tuturora, şi-a acelora ce vin când noi vom fi preschimbați în soarele boabelor, şi ele să
se coacă ca celelalte care au fost, noi oamenii, pe rând chemați, să fim şi veşniciei la brâu
cingători, ori, cununi împletite din raze de soare, cu sortiri scrise-n meteori, cântări cântate
ca imn pentru sufletul țării, din lutul din glie, ‘nălțate, noi, lut, din lutul țării sfânt… hai… vino
s-auzi, vino s-asculți în spicul de grâu a bobului cânt… e cântul țărânii… îl ştim toți românii
mângâindu-ne auzul din timp cu sunetul veşniciei purces în veci de sub ceru-albastru, lanul
respirând infinitul între singurătăți de ierburi ce-şi murmură şi ele cântul chiar dacă nu-i un
cântec măiastru ci doar un altfel de cânt, iarba, nu prea departe de pâinea noastră, la mică
distanță ancestrală, cât ar fi, în zămisliri, o spirală… râuri de cruci, țesute-n spirale pe ie, cu
lacrimi şi înțepături mai mult de o mie… ca un obol dat pentru un stropişor de fericire şi de
bucurie, floarea de mărgăritar a ochilor să sară, să curgă pe față din izvoară ca pleznită cu
biciul, să îi spele apa şi la fotă arniciul, şi… cătrința tivită cu-atâtea dureri grele, ce le-a avut
şi le are draga mea Românie, cu toate că lanul are un cuib din care oricare poate să zboare
precum puii de ciocârlie cu zborul cât mai aproape de soare, în încercare toți puii având tot
le trebuie să se întreacă pe sine, cu lumina proprie înhămată la un maldăr de oase şi carne
pe care le poartă… pe care le-aleargă printre câştiguri şi pierderi neomițând din vederi iubiri
şi nici dragostele cele de ieri, că, în străini sau acasă, şi azi ca-n toate zilele, până la cea din
urmă rămasă, omul, ştie de grija pâinii, că, şi sărac şi bogat cu toții-au mâncat şi mănâncă
grâu treierat, muşcând din felia de pâine tăiată pe masă, moartea fără să cunoască gustul
şi-aroma pâinii coapte în casă, România, casa românilor… chiar dacă truda arşiței şi focul
din cuptor e mistuitor… întoarce-te, din străini, grăunță, să fi în primăvara ce vine sămânță
pentru lanul din care spic vrednic te-ai ridicat cu dorul în floarea de mac, natura, niciodată
grăbită, fără să lucreze suplimentar, fără s-adune ce-i trebuie din alt hotar, e mereu fericită
chiar dacă creşte şi neghină-ntr-un lan, viața, pe-aceeaşi cale venind, viața, viață, şi-atât, ea
snopi de grâu călărind împreună cu cetele de copii, ei, bob de grâu nou, din care alte lanuri
vor încolți, şi ele cu boabele-n spice la pântece rotunjite să le-nfrăsească glia-n ea aruncate
să se umple de boabe pământul, toate luturile, a lutului, ale pământului, toate… viața… ca o
pâine a sufletului ce creşte-n făptura trupului într-un poem solar, într-o sărbătoare plină de
har ce devine istorie lan după lan… fiecare spic altă holdă viitoare visând, bob cu bob, sfânt
pentru viață… crede, bob de grâu, crede…!… viața pe care o ai nu-i doar o ață, iar pe planeta
asta albastră n-ai unde te pierde să nu poți găsi drumul spre casă, că numa-n propria vatră
găseşti cu-adevărat fericiri, aici potrivindu-te spre-a-ncolți… tu, având deja-n tine adunat din
carnea şi sângele țărânii, cu tot ce-i mai bun şi tot ce îți trebuie să-i fi țării spic de aur curat,
chiar dacă-ți pare lanul o Golgotă întinsă pe o câmpie de-alt soare aprinsă, tu, să nu uiți că
soarele țării tale rămâne pe veci al său soare, nimeni neputând din cer să-l doboare, spicul,
tot sub raze-i răsare şi creşte şi-apoi se coace şi moare, bobul nobil şi sănătos, dând din el
o altă bună sămânță, să dea pâine, şi astăzi, şi mâine… în cămăşuță de pai aşezată, holda
toată are în bobi sculptată față blândă a lui Hristos… tu doar să ai credință măcar cât firul
de nisip, un grăunte de grâu, având infinit, întreg lanul, bucuros, să fie pâine pe masă… hai,
hai acasă, bobule rătăcit, strămoșii şi glia te-aşteaptă aici cunoscându-te toate, fiecare bob
fiind valoros, ca fruct al brazdei, din care-a răsărit, cu inima, alergând către viață… oriunde,
viața, viață, şi-atât, de ce să te dai altora ca tribut când din ginta țării faci parte, glie din glia
ce te-a născut, că nimeni n-o da cu piatra şi nici n-or întoarce brazda, ci te-or primi cu acea
bucurie a inimii ce numai acasă o poți găsi… eu… dacă n-aş fi om nu m-aş dori fruct într-un
pom ci aş voii bob de grâu să pot fi fericit pentru viață fără să întreb ca să ştiu, fără să aud
sau să văd ci să simt că-nsemn ceva de la-nceput pân’ la sfârşit fără să-mi pese că mor, un
singur bob adunând energii cât pentru un ogor viitor, grâul aducându-mi aminte mereu că
omul poate scoate din inimă şi lucruri bune nu numai rău, spicul de neghină trufaş, în sus
ridicat, cel de grâu greu de grăunțe, stă cu capul plecat, dar, cine e omul să stârpească pe
omul rău, toți oamenii omenirii plini cu păcat… doar îngerii lui Isus, din oceanele plângerii,
cu bună judecată şi faptă dreaptă, eu spic de grâu smerit despre care cutez acum să scriu
ştiind că-ntre bine şi rău, nu este nimeni mai presus decât Dumnezeu, şi ştiu, ştiu că de-aş
fi un grăunte, aş aştepta să mă coc liniştit şi cuminte înfierbântat de arşiță, şi-apoi când la
moară m-or duce m-aş lăsa sfărâmat s-ajung făină dulce de frământat, cuptorul, oricât de
încins să fie, să cresc dospit, să mă rumenesc pâine, că, mare mi-ar fi dorința s-ajung şi eu
la liturghie, după ce m-a tăiat, cu rugăciune şi lacrimi prescurărița, în misterul tainei, sfios,
s-ajung transformat în trupul lui Hristos c-un singur dor ce mi-ar rămâne ca toate boabele
de grâu să fie o singură pâine s-ascultăm de îndemn când iubirea divină ne face semn s-o
urmăm, treierați pentru-a ne decoji, vânturați spre-a ne curăți, măcinați între pietre de mori,
să putem făină să fim, cernută, dospită şi coaptă, şi-astfel, pâini de lumini, pentru ospățul
divin, grâul, încrezător într-o singură realitate, dar, eu, eu… eu, nu-s decât om, fără nici un
fel de putere-n singurătate… întoarce-te frate-ntoarce-te, la holda, casa şi neamul din care
ți s-a ridicat lanul, aici, pleavă destulă, cu pântecele mare şi-o gură nesătulă… ascultă-ți în
piept inima şi crede că pe planeta asta albastră n-ai unde te pierde încât să nu găseşti un
drum, o potecă spre casă, cărarea-ncepând din inima ta, picioarele desculțe scriind lumii
istoria, şi-atunci când sunt conduşi de unii la care le lipseşte o doagă, tu… țara jertfă nu o
lăsa, că prea mare e jertfa-ncăpută pe mână la hoți… întoarce-te… vino acasă… România
noastră frumoasă are nevoie de toți, noi lut din lutul ei sfânt… mai bogați, mai săraci, unii
încălțați şi alții cu picioare desculțe, în holdă, bobi de aur ce-au adunat în ei bogății şi din
carnea pământului şi din sângele lutului ce-a fost vărsat să avem o țară cum nu e alta în
lume, bunii, cu drag şi de tine române dus astăzi prin țări străine… spune că vi, hai spune,
fiindcă aici te-aşteaptă strămoșii şi glia, nevinovată, ne vrea pe toți România în vatră… şi
grâul rămas în holda țării, te-aşteaptă, să ierți şi să vi iar acasă, toți, bobi de aur, mulțimi
de semințe, unite cu celelalte grăunțe… istoriile, dintotdeauna scrise de picioare desculțe…

STOIA LIDIA,
Timişoara,
25 – iulie – 2o21.

Redactor șef Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: