Fragment din romanul Aneta,audio Lucian Domșa

ANETA (part.39 – fragment din romanul apărut anul trecut) După câteva ore bune, Ion a ajuns în apropiere de satul lui Grigorie, tovarășul lui din lagăr. S-a oprit chiar la intrarea în sat, sub o cruce mare, de lemn, lângă o fântână, să bea apă. Era obosit, i-ar fi plăcut să doarmă puțin, dar nu atunci. Trebuia s-o găsească pe Măriuca, muierea lui Grigorie, să-i povestească de omul ei. Despre ce s-a întâmplat, acolo, în lagăr, și despre visul lui Grigorie și cum a murit el, cu gândul doar la muierea și copilul lui. Dup-aia se putea odihni cât dorea... A scos o găleată de apă rece din fântână și si-a băgat cu totul capul în ea. Așa făcea în lagăr, când se simțea extrem de obosit, sau iarna, când îi era foarte frig. Se freaca cu zăpadă sau cu gheață, ca să-și pună sângele în mișcare. După ce a băut câteva guri zdravene de apă și-a ridicat capul din găleată, și a zâmbit. A ridicat găleata deasupra capului, și, dintr-o singură mișcare, și-a turnat peste el toată apa ce-a mai rămas. Apoi s-a așezat pe o piatră mare, lângă fântână și a stat așa, timp îndelungat, în căldura soarelui, ca să se zvânte. A început să se simtă mai bine, să-i treacă oboseala. La un moment dat, de fântână s-a apropiat un car cu doi boi, încărcat cu fân, și un moșneag care-i mâna din spate. Ion a dat bună ziua și a intrat în vorbă cu bătrânul. I-a povestit cine e, de unde vine, ce caută pe acele meleaguri și l-a întrebat unde locuiește Măriuca, muierea lui Grigorie, tovarășul lui din lagăr. Bătrânul a coborât din car, s-a apropiat de fântână, a scos o găleată de apă și a turnat-o în jgheab ca să bea boii, apoi a început să-i istorisească lui Ion pe îndelete... “O fost într-o dimineațî di varî, șî nemțî mergeu d-acilea și di pisti tăt. Mergeu încolo, pisti munț, spri Nemțâia lor, bag di samî. Cu trii zâli ‘nainti pi aici pi la noi o trecut înc-un detașament di nemț. Iarau tari rău înbrăcaț șî flămânz. S-o oprit aci, în sat, șî câțva dintri nuăi le-am dat ceava sî mânânci și le-om spălat hainili. Ni-o fost tari nilî di iai. Aveam puțânî di mâncari, da’ le-am dat șî lor cî aratau tari rău. Cî erau oamini, ca șî nuăi... Io țân minti cî Măriuca, fimeia ceea lu’ Grigori, iera și ie p-acolo. Le-o spălat șî ie vreo dou haini di celea, de-a lor, di soldaț șî iei o mulțumit, zâceu “Tanche!”, “Tanche!” șî nuăi râdem șî râdeu șî iei laolaltî cu noi. Șî nuăi oameni ni uitam unu’ la altu șî ni zâcem întri nuăi “Tanche, Tanche!” șî iar râdem... A doua zî o pleacat cî rușî vineu încoaci fuga tari. Pi la noi, pi aici n-o fost diloc lupti. Linia cee a frontului merge pi partea ceilaltî, pisti deal. Ș-apui noi ne-am tăt ascuns pin căș șî pin beciuri ș-auzăm cum bubui bombili șî cum iexplodeazî grenăzâli. Tăt balamucu’ ista o durat vreo dou zâli, cî dup-aceie o intrat rușî-n sat. Cât o durat războiu’ cu iei, nemțî șeia s-o purtat tare ghini cu nuăi. Da’ cum o vinit rușî, n-o mai fost ghini diloc! Iara, aici în sat, unu’ Ilarii, cari făce negoț cu ghinuri. Ave el un beci mari, mari di tăt, săpată, așă, ntr-un deal. Apui măi omule, rușî o aflat di beciu șela șî o năvalit acolo. O fost vai ș-amar! Pradî o făcut! După ci o beut tăt ghinu, o-nceaput sî puști-n dimingeni șî-n butoai, șî dup-acee o vinit ’napoi în sat și s-o apucat di hăuit pi străz. Hăuiau șî pușcau! Șî strâgau iei ceava pi limba șeia, a lor, da’ cine i-o putut înțălegi? Nuăi iaram ascunș ghini, da’ iei o intrat în căș șî s-o dat la fimieili noastri mai juni. Cî dup-atâta beuturî li s-o făcut poftî di fimei. Măriuca aista lu’ Grigori o născut iarna trecutî doi ficiori gemini, șî când o auzât c-o intrat rușî-n sat, ș-o luat copchii șî s-o ascuns, în fundu’ grădini, lângî pârău. Ș-o stat acol ascunș mult șî ghini, da’ o intrat rușî-n ogradă la ie ș-o auzât cum plângi un copchil, bag samî cî unu’ de-a iei. Cî ierau doi ruș beț, dragu’ moșului, șî s-o dus taman acolo-n grădinî, ș-o scos puștilei șelea a lor, ș-o-nceput sî puști pisti tăt în tufili șelea din pârău undi o auzât iei c-o plâns copchilu’. Râdeu șî pușcau, pușcau șî râdeu. Dup-acee s-o auzât tărăboi pi stradî, bag samî cî i-o cheamat v-un comandant de-a lor cî s-o oprit dintr-o datî ș-or ișât răpedi afarî. Șî dup-acee s-or băgat în alti căș ș-o făcut prăpăd... S-o liniștit aghie cîn o vinit noapti, c-o adornit cari pi undi s-o nimerit, da’ noi am ișât din ascunzători aghe a doua zî, dimineața, după ce-o plecat iei. Pi Măriuca, săraca, o găsât-o acolo pi fundu’ pârăului, înturnatî cu fața-n gios. Țâne amândoi copchiii la chept, uite așă-i strânge, șî ave o gaurî-n frunti. Copchii aghe suflau, i-o luat o fimei ș-o fugit cu ei acasî la ie. Le-o dat lapti de la o ghitî cari numa ce-o fatat ș-o supt ghini copchii șî s-o-ntreamat. Da’ o fost prăpăd mari atunci...” Ion a rămas înlemnit, în timp ce bătrânu-i povestea, și, fără să-și dea seama, au început să-i curgă lacrimile. Moșul mai zicea câteva vorbe, după care se oprea, ofta și își relua povestea. A avut și dumnealui un ficior care a murit în război, și i-a mai rămas o fată, care s-a măritat dincolo de munți, în Regat, și pe care a văzut-o rar de când a plecat de la casa părintească. Când bătrânul i-a pomenit de cei doi gemeni, băieții lui Grigorie și a lui Măriuca, Ion și-a amintit de acel vis, cu gaia care avea doi copii în gheare, și a aflat că Măriuca i-a născut într-o iarnă și i-a botezat Aurel și Adelin. Poate în aceeași zi în care Grigorie a avut acel vis tulburător... Gemenii erau bine, îi creștea un frate de-a lui Măriuca. „Vergil îl cheamă”, i-a mai zis moșul lui Ion. „Mergi de aici trii sati pisti deal ș-acolo dai di satu’ lui. Acolo-s șî copchii...” Ion i-a mulțumit bătrânului și i-a spus că nu mai are timp să mai ajungă și acolo, în satul ăla. L-a rugat să le spună copiiilor că tatăl lor a fost un erou și că a murit în lagăr cu gândul la ei, la copiii lui pe care nu i-a văzut niciodată. „D-apăi io mă duc în satul nieu, mă moșule!” i-a zis Ion bătrânului. „C-am o muiere care m-așteaptă și cu care trăbă să mă-nsor mintenaș!” „Să-ț dei Dumnizău sănătati șî putieri s-ajunj cu ghini!” i-a urat moșneagul. După care Ion a plecat pe drumul lui... ...Zamfira l-a ascultat în tăcere și cu ochii plini de lacrimi. Ion al ei se uita în gol, și povestea mai departe, cu glasul lui molcom. Din când în când se oprea, mai lua o gură de vin din pahar, și continua să vorbească. Zamfira îi umplea paharul când era gol, și se uita cu mare drag la el. Era omul ei, pe care l-a așteptat atâția ani și pentru care a meritat să suporte toată batjocura celor din sat. Omul ei pe care-l iubea atât de mult, și căruia i-a făcut patru copii și i-ar mai face încă atâția dac-ar mai putea și i-ar da Dumnezeu sănătate... S-a făcut târziu când Ion a terminat de istorisit și s-au dus și ei în casă, să se pună la culcare. Peste trei luni Zamfira le-a născut pe cele două gemene. Le-au botezat Aurica și Adelina, în amintirea lui Grigorie și a lui Măriuca...

(VA URMA)

Redactor șef Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: