Cer de rouă ~Maria Poiană~
Uite-atât de mic e cerul
Când se oglindește-n rouă
Chiar acum, de dimineață,
Strânsă-n palmele-amândouă!
Roua strânsă într-o palmă,
Ți-o dau ție. Ca să-ți fie
Zbor cu aripi de lumină
Și izvor de apă vie.
Roua strânsă în cealaltă,
O-încui bine. Fiindcă sper,
C-o să-mi fie alinare,
De-mi va fi prea dor de cer.
Pentru că se mai întâmplă
Să-i pun sufletului lacăt
Și să simt că, orice-aș face,
Nu mai pot s-o scot la capăt.
Îl încui. Și uit de cheie.
Nu mai știu pe unde-o pun…
Și durează-o veșnicie
Pân-apuc să mă adun.
Și așa, chircită-n bezna
Din a sufletului ger,
Mi se face dor de soare
Și de-un petic mic de cer.
Și-atunci, dau fuga la rouă
Și pe loc dispare gerul.
Că din stropu-i de lumină,
Se înseninează cerul.
m.a. 2020 Northampton
Redactor șef Camelia Boț
