Fragment din romanul Măciuca, autor Domșa Lucian

MĂRIUCA (part.43 – fragment din romanul în curs de apariție) (...) Satul se-ntindea leneș la poalele dealului, străjuit în partea opusă de pârăul ce izvora din munții de dincolo de oraș. Teodorina cobora încet cărăruia ce ducea-n sat. Se oprea după câțiva pași ca să-și tragă sufletul. O durea-ngrozitor capul, iar în locul acela de sub burtă simțea că parcă-i scodolește cineva cu un fier încins în foc. Se ruga-n gând lui Dumnezeu s-ajungă acasă și să uite tot ce s-a-ntămplat. S-a oprit dinaintea porții când zorii acelei dimineți de toamnă târzie se străduiau să alunge noaptea. A auzit din capătul uliței cântatul cocoșului și a știut că Silvia, mamă-sa va ieși degrabă-n târnaț ca să înceapă ziua. Aburii calzi ai respirației Teodorinei încercau să dea la o parte răcoarea dimineții și să facă loc mai repede razelor soarelui încă toropit de somn. Femeia a intrat încet în curte, iar câinele lăsat liber peste noapte a alegat vesel spre ea, dând din coadă și lătrând vesel. Silvia a văzut-o și s-a oprit mirată dinaintea coniei. A pornit în întâmpinarea fiicei, cu un zâmbet mare împodobindu-i fața umbrită de griji. „Ai vin’t acas’ draga mamii?” a murmurat ea când Teodorina era la doi pași înaintea ei. „Am vin’t, tu mică...”, a murmurat fata aruncându-se-n brațele mamei ei. Silvia i-a simțit tremurul și a realizat că s-a-ntâmplat ceva. A deschis gura vrând s-o-ntrebe ce-i cu ea, însă Teodorina a-nceput să plângă. Au rămas îmbrățișate mult timp în mijlocul curții, înconjurate de zorii dimineții și de zgomotele satului care se trezea din somn. În primăvara ce-a urmat Teodorinei i-a fost tot mai greu să-și ascundă sarcina. Prin sat se zicea c-ar fi rămas borțoasă cu Viorel, un flăcău ce a lucrat pe la grajduri, la caii lui Csongor Bacsi. Ea n-a zis nimic, a lăsat lumea să vorbească ce-o crede de cuviință. Chiar și Silvia știa aceeași poveste cu grăjdarul, iar Teodorina a lăsat povestea așa, fără să-i dezvăluie nimic mamei sale. Se știa doar că flăcăul a furat un cal și a fugit într-o noapte de pe moșia grofului, iar Csongor Bacsi și-a trimis oamenii după el să-l caute. Nu l-au găsit, oricât au colindat satele și dealurile din împrejurimi. Abia după vreo două luni, când iarna s-a pus stăpână pe întreaga suflare, l-au aflat mort undeva prin munți, înghețat bocnă. În apropiere zăcea stârvul calului, hărtănit de colții flămânzi ai lupilor. În sufletul ei Teodorina s-a bucurat c-a putut da vina pe Viorel și s-a rugat lui Dumnezeu s-o ierte pentru îndrăzneală și pentru că n-a avut curajul să-i spună adevărul mamei sale. Silvia o dojenea că i-a cedat grăjdarului fără ca să se cunune-n biserică și că Dumnezeu a pedepsit-o, iar cei din sat parcă se uitau lung la ea când trecea pe uliți. Într-o zi când se-ntorcea de la fântână cu găleata cu apă a auzit două bătrâne șușotind la poartă. Una din ele i-a zis „Borțoasa asta lu’ Vânju”. Când a ajuns acasă a-nceput să plângă, iar Silvia, mamă-sa, i-a zis că „rușine mai mare nu a mai pățit nime-n satu lor...” În noaptea aceea a plecat, pe furiș, fără s-o simtă nimeni, nici măcar câinele sau Silvia care dormea-n odaia cealaltă cu frații ei mai mici. S-a strecurat ca o umbră pe lângă case, prin livezi sau pe cărări înguste știute numai de ea ca să nu stârnească nici măcar un lătrat de câine. A lăsat satul în urmă când luna i-a luminat drumul și a călăuzit-o cale de încă două sate, trecând prin valea cu ape repezi și reci ca gheața. A poposit abia după ce a traversat valea, ca și cum ar fi ajuns pe un alt tărâm în care se simțea ferită de orice primejdie, amenințare sau vorbă. Abia atunci a început să plângă și s-a așezat pe iarba udă, așteptând venirea zorilor. Când primii stropi de lumină ai dimineții i-au dat binețe, s-a ridicat și și-a continuat drumul. Casa Tătăișei Lucreția era așezată-ntr-o fundătură, la poalele dealului unde valea făcea un cot și se-ncumeta să străbată desișul pădurii. Bătrâna era sora cea mare a lui Ionaș tatăl Teodorinei și locuia singură cu animalele ei. Lucreția era o femeie evlavioasă, în tinerețe a fugit de acasă la o mănăstie din nordul Moldovei și s-a călugărit. După câțiva ani de viață monahală a devenit Maica Porfiria. Răscoala din iarna lui 1907 a adus-o acasă-n satul natal, după ce răsculații furioși au dat foc la tot ce se afla pe moșia mănăstirii. Atunci s-a hotărât să renunțe la călugărie și să plece din mănăstire. S-a-ntors în sat și a locuit cu ai ei până ce s-au stins și a rămas singură în casa părintească. Tătăișa a primit-o cu brațele deschise, fără s-o-ntrebe nimic pe Teodorina, nici măcar n-a vrut să știe cine a lăsat-o gravidă. A culcat-o cu ea în pat și a ajutat-o să nască atunci când i-a venit sorocul. Pe copil l-a botezat Niculaie, avea nasul mic al mamei ei și ochii albaștri ai tatălui, tânărul grof ungur.

(VA URMA)

Redactor șef: Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: