Gina Munteanu Nicoleta

O vioară și-un arcuș

O vioară solitară între frunze răstignită
Consolându-se cu-arcușul ce o mângâia,
Tare gânditoare, fiind de dor lihnită
Întrebă nedumerită pe cel ce îi scârțâia

Dragul meu arcuș, doar tu mi-ai rămas
Și-mpreună împărțim melodii știute
Însă nu-nțeleg de ce oameni s-au retras,
Par chiar mai puțini decât simple ciute

Unde s-au ascuns momentele de bucurie
Când pe strune ondulate dragostea vuia
Și acei îndrăgostiți cu privire purpurie
Înrobiți de vraja muzicii ce îi învăluia?

Mândri am plutit prin secole-amândoi
Iar ecoul nostru a-încălzit atâtea inimi.
Nu am fi putut străbate lumea-n doi
Dacă-am fi rămas doar niște anonimi.

Am fost sufletul petrecerii oricând
Noi și virtuoșii ce-au știut a ne iubi,
Am vibrat cu-atâta patos dedicând
Infinite melodii perechilor de hulubi

Nu știu ce se-ntâmplă, cerul tace,
Ne-am pierdut și armonia suverană
Lângă noi nimeni nu poate să joace
Și îmi plânge cântul de atâta rană…

Nu aș fi crezut vreodată că singurătatea
Ar putea durea, lovi atât de mult.
Astăzi văd mai gârbovită sensibilitatea,
Vreau să mă întorc în vremi de demult…

Redactor șef: Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: