Lidia Stoia

…pentru totdeauna
( autor, Lidia Stoia ) Între-nțelesul din cuvânt şi muzica din universuri, omul e un pumn de pământ ca un vulcan

fierbinte, care-şi erupe lava-n cuvinte, din gânduri fel de fel, în tot timpul viețuirii lui… timpul, din
a sa origine moale, le cuprinde în el pe toate a universului, acest univers, singurul pe care-l ştim,
în altul, să trebuiască cu siguranță altfel să fim, noi numai aici oameni, în viața ca un vis, poate
banal, poate nebun, unde am şi eu timpul meu cu zilele numărate precis, suficient cât să ajung
să pot spune, da, iubirea niciodată nu moare… ca şi când numai pe noi ne are ca cele mai bune
şi fireşti exemplare din tot ce-a construit dânsa, aici, toate cu soț, oricât s-ar pune oamenii unul
pe altul la colț, despre iubire să n-ai cum să spui vreodată ,,săraca iubire, bogată!”, fiindcă nu va
sărăci niciodată, chiar de pare uneori mai săracă în vremuri cu dureri fără limită, ea şi prin ciur
şi prin dârmon, trecută… toarsă dimpreună cu timpul într-un singur caier, e nemuritoare, mereu
există, o simți, o transmiți, pluteşte în aer… deviza ei ,, nici un obraz n-are voie să fie mereu trist
atâta vreme cât Eu exist… eu… mâna dreaptă a lui Dumnezeu, din a cărui poruncă, eu, sunt voi,
iar voi, sunteți eu! „, ca un vis a Lui, devenit realitate, o realitate ce ne spune că iubirea-nseamnă
dreptate… puternică, peste tot ce e rău, ne-arată că, şi bine, se poate, să poți merge mai departe,
încrezător în sufletul tău, căruia-i zice ,, …încearcă, şi… mai ia vreo doi-trei cu tine în barcă!”, să
vezi că nu eşti singur, nici când rău-i mai rău, că… nu ştim nici unii să fi fost vreodată ca lumea
omului să nu ardă… minunea e că nu a ars de tot nicicând, chiar dacă moartea e ucigaşul tăcut
şi nu poți scăpa de cel care eşti, că… de personalitatea sa, nimeni nu scapă, decât dacă nu mai
trăieşti, campioni ai vieții, doar cei ce-i înțeleg iubirii menirea mai mult decât o-nțelege moartea,
fiindcă cel ce prețuie viața, prețuie şi iubirea, viața, un dans între cutremur şi echilibru unde poți
repara totul înafară de moarte… noi, cu timpul de mult dat pe repede înainte cu o fugă inclusă-n
întregime în fluviul personal de cuvinte, iubirea, creând şi momente duioase în tot ce ai şi ce am,
s-o înțelegi mai mult şi mai bine an după an, să vezi că viața nu atârnă de tine ci viața ta atârnă
de-un fir de păr, astfel încât să n-o mai iei în răspăr, ci s-o mângâi cu gândul, să o iubeşti din tot
sufletul, laudă aducându-i, grăindu-ți cuvântul… şi-atunci când, de multe ori, fără să treci răului
granița, trece granița lui peste tine, să vezi bine iubirea ce ține-n brațele ei întreaga veşnicie, ea,
fără vorbă multă, împarte miresme pentru suflet, pentru trup şi inimă, dintr-o floare a gândului
ce mereu o s-o țină în amintirea ta sanguină… chiar dacă pare bătrână, rămâne proaspătă, c-o
rouă fantastică stropită, dintr-un belşug de lumină divină… noi, muritorii, la mâna unor forțe pe
care nu le putem controla, nicidecum puternici, totuşi încrezători tot timpul că vom triumfa când
de fapt, şi-atunci când triumfăm, triumfă iubirea, din care ne naştem, în care trăim… pentru care
murim… în realități umane, singura de care nu ne putem separa, şi nu ne putem explica de ce şi
moartea se află întrânsa, căci, oamenii mor tot din grija iubirii de viață, viața iubirii, într-un cerc
complet ce-o reia ca pe-o unică cale a fericirii, ca una singură, două inimi ce se iubesc, sacrificiul
omenesc, fără a fi o pierdere ci o victorie pentru cineva sau ceva ce iubeşti, astfel, când pierzi pe
cineva drag, auzi cum moare şi sufletul, cu acea bucățică din el ce îi aparține, iubirile adevărate,
vii şi după moarte, ele destine destinate ce-ntr-un destin se unesc, pentru totdeauna lipite, printre
suferințe şi fericiri la infinit repetate, îi dau formă şi-o definesc, unilateral singură, cum singură e
luna ce din înaltul nopții priveşte iubirile omului ce-nfloresc şi se ofilesc, îmbobocind alte iubiri în
aceiaşi iubire nemuritoare, să simtă şi pe pământ sufletele, care-ntr-un lut au prins viață, că-s vii
şi trăiesc, moartea, nefiind o pedeapsă, ci… numai o etapă, în treceri, spre sfere cereşti… călător,
şi tu, suflet al meu, în universul iubirii unde ți se cere doar să iubeşti… la plecare, când pe-aici nu
mai prea ai cum să stai într-un lut scurs de vlagă demult, te-nfățişezi cu iubirea atât cât o ai în tot
ce te-ncape ‘naintea lui Dumnezeu, iubirea ta răspunsul la-ntrebările puse, ce, dinainte ți s-au pus
dacă faci sau nu față la provocările lutului în care-ai trăit îndeajuns între viață şi moarte, unde ai
avut timpul tău să decizi între bine şi rău, tu, suflete, pentru veşnicie al meu, căci dacă n-ar exista
vreuna, de unde erai, spune-mi şi mie, şi cum, Doamne, mă mai găseai, când eu, încă nu ştiam ce
e iubire, toate iubirile omului, trecătoare, desprinse din a lui visare, sunt prinse vieții-n cingătoare
şi-l face pe-orice om poet, când simte dragostea în piept îi cresc şi aripi ca să zboare spre cel mai
fermecat fior din dorul tulburător scris în inimă în versuri dintr-o poezie sacră ca dintr-un cânt al
simțirilor firesc, magic şi natural, poemul, un veșmânt al firii ceresc, firea însăşi, rodul iubirii… un
om în amor, şi prinț şi cerşetor… a iubirii poezie, singura lui bogăție… între dragoste şi ură, între
uitare şi dor, între spini şi fantezii de catifea, să simți, omule, iubirilor tale singurătatea, precum e
îndrăgostit un pom de fiecare frunză tremurătoare-n ram… şi cauți val după val țărmul iubirii atât
de-nțeleaptă aşteptând pe un mal, ea bună educatoare, omul fără ea nefiind om, departe de zbor,
departe de-nțelegeri, departe de credință, având numai pierderi… când… viața merge mai departe,
cu tine, fără tine, moartea, ucigaşul tăcut… încât… poți muri încă de viu când nu ai făcut deloc ce
ți s-a cerut, viețuind să trăieşti, din toată inima să iubeşti… aicea… să poți orice repara înafară de
moarte… încât te-ntrebi singur, de ce să-ți doreşti moartea ta, când ți s-a dăruit viața, în care eşti
iubit încă de când într-un pântec bătăile inimii ți-au încolțit, fiecare bătaie, o fericire transmisă în
universul iubirii pentru un timp infinit… iubirea, ca un scut, cu poemul reproducerii într-o recitare
între iubirea eternă şi cea muritoare, ca o primăvară în care versurile înmuguresc ca mugurii ce
înfloresc, pleznind din cămăşuța lor, de-aşa multă iubire, când, amețit, ramul de lemn a înverzit
fără frică de moartea ce-l paşte, el, mai întâi având viața de trăit, viața, un fluviu în care încapi şi
tu, dimpreună cu celelalte… orice mugur, la începuturi, un nou-născut… toți nou-născuții, pentru
viață, săruturi… sărutările, cânt… că… ce s-ar face păstorul fără cadența sunetului din fluierul lui
fluierând, cântul adunând în jurul său oile, şi mieii, din crâng… şi-apoi… nimeni nu ar prinde nici
fluturi dacă nu şi-ar auzi inima suspinând… cântecul inimii în acorduri cu legi universale… chiar
dacă nu sunt perfecte iubirile omului ele-s respirația vieții şi-atunci când slava iubirii-i trecătoare,
sau în adâncul lumii ascunsă, sub zgomotul mulțimii închisă, oricare conştiință, ştiind din faceri
că are sărutul eternității… pentru totdeauna… iubirea de cer promisă-n varianta ei sacră, e ca un
vis, care, să te naşti, aşteaptă, pregătită cu un mesaj idilic, pe care, oamenii, n-au reuşit încă să-l
înțeleagă… nici măcar poeții care slovă cu slovă poeme-i consacră chiar dacă-n față iubirii slova
le e săracă… este important ca pana să nu tacă, să-i depene povestea întruna… iubirea, cea mai
veche romanță ce aprinde în minte cuvinte, şi-n inimă, dragul de viață… iubirii, i se-nchină întreg
universul cu toată creația din care îi este-mpletită cununa, ea mereu creatoare, cu cele văzute şi
cele nevăzute ce ne sunt ştiute sau neştiute sub soare, dar îi poartă dintru-nceputuri numele său, dintotdeauna, pentru totdeauna… ea, veşmic mâna dreaptă a lui Dumnezeu, pe când, omul, aici,
pe pământ, este-un semn de-ntrebare pentru cerul Tatălui sfânt… câtă iubire va fi atât cât va trăi
între bine şi rău, între tăceri şi cuvânt, între el însuşi şi Dumnezeu… între lutul său şi mormânt ..?

STOIA LIDIA,
Timişoara,
o5 – martie – 2o22.

Redactor: Relu Popescu

Redactor șef: Camelia Boț