Stoia Lidia

Apusuri de toamnă
( autor, Lidia Stoia)

Uşurel, neanunțat, se-ntări-n suflări un vânt, înhăitat cu de-cu-seară,

înnădind cețuri prin ramuri, peste-o lume supărată, mult mai rece decât ieri,
zorindu-i zilei înserarea, aciuindu-se pribeag… venit zurliu, de nicăieri… c-o
poftă mare ca să bată, şuierat şi desuet, tot ce îi cade dinainte… în urma lui
lăsând pârlite, câmpuri, văi, pădurea toată… pe-un cer cernit, plin de mohor,
trăgând şi norii după el, suri şi încărcați cu apă, într-o lumină palidă şi slabă,
printre arbori proiectată… el vârtejește ierbi şi flori… năpustindu-se spre nori
stăpânit de forțe tulburi, te uiți și de fiori te scuturi cum stă să crape ceru-n
două odată cu înnoptarea, dar la urmă, amânând, pe tron toamna-nscăunând
dintr-un capăt în alt capăt, și hăt-hăt, și mai departe, până dincolo de zare, şi
din zare-n altă zare zărită în depărtare, nostalgică, din ea burând picuri mici și
reci de apă… cu gene pline de buraică umezind un rest de viu presărat din pomi
goliți peste un întins pustiu, pustiit de-un verde cântec, schimbat acuma într-un
scâncet, ea, toamna rea, dar, totuși dulce, dornică să se apuce, timp de zăbavă
neavând, în jertfa sacrificată, din vârful pensulei pictând galben-pal şi roşiatic,
pădurii, încet, dezbrăcată, pierdută la rămășag de-o-nvoială închegată, ca jug
al firii acceptată din dragul dragului din drag, chiar dacă astfel înhămată tace cu
gânduri umede şi triste ce-mbătrânesc surii prin crengi… toamna… prietenă cu
frigul, hărnicindu-se-n contraste, ruginind verdele frunzei din coroana unor regi…
speriate de priveghi, păsări pornesc în cortegiu ducând în stoluri orice privilegiu,
ce-n urma verii este declarat pierdut, ca o uitare risipită-n foşnet mut, de parcă,
aici, vara nu a fost, ci o iluzie ce a trecut, şi e greu și sufletul meu, într-un strigăt
difuz şi amar, când văd zvâcnetul vieții prelungit în calvar… te apasă în suflet, şi
în cuget te-apasă, să auzi geamătul vieții jelind, într-un oftat galben pierind încă
din văzduhul ‘năbuşitor, care lent, fără zor, de sub covorul de licheni, rămurele şi
frunze uscate, te-mpresoară neplăcut c-un iz înăsprit, cu plutiri în aerul înspicat
de acreli, ce, dospesc searbăd, netulburat, strecurându-se unduind printre tufe,
un om călător, mâna la gură ducând mustrător, să răsufle, fiin’că miasma miroase
a putred… miroase a toamnă, a umed… a fier încins, răcit în carnea pălmii când e
timp friguros, ploile îndesindu-se întețit… interminabil plouând, pătrunzând pân’
la os cu răceli şi urâtul, ca să ştii că a sosit vremea sa… o vreme a spaimelor, și a
spasmelor… vremea vrăjitoarelor… ele… țigănci, ce nu își știu originea dar care se
îndeletnicesc cu ghicitul, în farmece întemnițând frunzelor cântul, primindu-le pe
frunze, ca-ntr-un cuib, pământul, el privindu-le lor obştescul zbor care le anunță
sfârșitul capturate-n tăceri cenuşii când răsuflări surii cu presiuni vuiesc în urechi,
acoperind zgomotul lumii, între linişti fără de pace, şi el, pieritor, ca animalele şi
micile gâze, toate, mirate, în vizuinele lor pitulate, confuze, și-ascultă cum cad
frunze… le-aud foșnetul rigid și dezarticulat, pârâind justificat, uscate… călcate
sub talpa iubirii, păşind pe alei, iubirii, nepăsându-i de nimica, cu-adevărat… ea,
trece mai departe, peste plumbul umbrei distante, creionând în panglici griurile
sure și deşirate, și mai subțiri lungindu-le peste un univers amorțit… şi umbrele
tăcând istovite, într-un sur al conştiinței cernite, umbra, în ea însăși tremurând
infinit, la moartea frunzelor, văzută legănată ca beată, într-o undă a amurgului
livid pârjolit, înserarea, cu foc înflăcărând ceru-ntr-o secundă… cu onor, lumina
salută și însoțește frunza în călătoria ei spre pământ… raza scăpărată, adulmecă
urma verdelui ascuns în rugină ca-ntr-o răstignire-n vecii, în apus repetată-n ani
care curg… arată că, firesc, dintr-un acord ceresc, apusu-i răsărire, mulându-i-se
lumii pe dedesupt de amurg… sub poale de frunze vălmășite de vânt își doarme
veşnicia şi vreascul rupt… el… plin de dor, își sfârâie jarul neostoit după plăcerea
frunzei atinsă vara de vânt… atunci, frunza cânta încă între alte frunze şi ramuri
împreună unite… ca înfrățit înfiripat tainicul legământ care le ținea nedespărțite
într-un pom, dar, şi acum, când nu mai sunt împreună, dar… de milă, nu-şi plâng,
ci-mbrățișate de zlotul țărânei stau liniștite și-adorm, pățite deja, şi-ncercate, sub
greutatea trăirilor purtate, învățând să moară, trecând ofilite, cum, toate, cele vii,
se-ofilesc… se-ncrețesc, se zbârcesc, la urmă putrezesc cu tot cu visele-mpletite-n
ceasuri din nopți cu speranțe-nsorite, sub ceruri, numai câteva zile fiecare având
socotite, ca apoi să moară pe rând… după o zi, alte zile urmând, alte și alte frunze
înmugurind sărutate de vânt, pe un ram soră şi frate fiind spălați de picuri de rouă
ce plâng topiți în apusuri de vară, ce, pregătesc în toamnă, răsărituri, primăverilor
care vin… calea asta, urmată de-ntregul viu… magistral… autonom… autumal… ăst
drum al frunzei către pământ, fiind drumul pentru toți spre misteriosul final, când,
cade cortina, și rămân doar aplauzele, fiindcă moartea nu-i moarte, ci… un punct
radical… la fiecare, punctul de sub semnul de exclamare care pulsează ritmul vital
sub ploaia ce plouă încet şi mărunt peste un îngrășământ sfânt… din moarte, tot
viață dând… tu, vezi…?… vezi, tu, cum plouă cu lacrimi ce spală crizanteme, picurul
apei, strecurat printre petale cu-aceeaşi trudă din veci, ploaia deșertând pe poteci
bălți după bălți, mări după mări ce adapă lutul dornic de apă, ca să-ncolțească și
grâul și câmpul cu iarbă înainte de primul îngheț… oriunde, viața, vie pe pământ,
pornind ca un vânt, şi, tot ca vântul, trecând… apusuri de vară incendiate-n iubiri,
ce-ascund dincolo de ele răsărituri de toamnă, apusurile toamnei, ca o probitate,
ne-ncetând să spere… după somnul din iarnă, viul, va fi pregătit de-nviere, înviat
după odihna aflată-n pământ, răsărind dintre mărturii strămoșești ce-au primenit
lutul sfânt tocmai din doliul toamnei, galben-ruginit, în apusuri de toamnă, uşurel,
neanunțat, șuierat de-un vânt pribeag aciuit peste meleag, dornic treaba să şi-o
facă înhăitat cu de-cu-seară să spună frunzei c-o să moară, ea cuminte, înjugată
de o lege acceptată, se lasă zmulsă an de an… împărtășind aceeași soartă, și firul
subțire de iarbă, ca-ntr-un ecou la ecou, cade de-acord și nimic nu întreabă… știe,
și el, că moartea, nu-i ultimul prag… că-n primăvară, o să dea din nou, din dragul
dragului, din drag… iubirea, universală… aceiași iubire, și pentru om…

Redactor: Daniela Konovală

Redactor șef: Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: