Angelica Manole

TU, FEMEIE, SÂMBURE DE LUNĂ…
Autor : Angelica Manole

Tu ești sâmburele de lună ce a căzut în roua începutului pe pământul însetat de cunoaștere. Purtai aripi de lumină, foc și nemurire, atunci și acum… mereu. Rădăcinile tale au prins în brațele de dor timpul și au frământat lumea. Ai suflat peste întinderi și gramul de înțelegere al întunericului s-a rostogolit în adâncurile neființei. Ce oameni minunați s-au creat din rugul vremii, modelați de tine, deget necuprins al universului de cântec și durere!
Ești creată din coasta lui Adam pentru a fi protejată. Dar tu nu ai nevoie de acoperiș și înveliș. Tu ești cupolă, zid de apărare, dar și perdeaua străvezie pusă la ușa norilor. Se vede patul umbrei de gând, pe care-l alungi cu mâna făcută căuș, în care porți fără teamă focul furat de Prometeu…
Femeie, înger cu aripi nevăzute, care te rogi în nopți de nesomn la marele Creator doar pentru noi, să ne fie bine mereu!
Ești Cheia Sol de la portativul vieții, ești vioara fină, cioplită din lemnul ușor al pădurilor din munții pribegiei străbunilor. Încă mai miroși a scoarță de copac, a cântec de păsări și a zăpadă cerută de guri de anotimp. Cine știe să-ți acordeze strunele, va fi arcușul potrivit îngemănării tale!
Femeie, izvor cu apă lină apărut în deșertul gândului nostru călător, ești umbra răcoroasă a sufletului gol, secat de deșertăciune, rătăcit în nisipul de sare al umbletului nostru prin spini și grohotișuri. Plutești pe-o aripă de vânt, a chemare și mângâiere ușoară de fluture nevăzut. Miroși a noapte cu stele și a lapte de prunc zburlit, ce-și frământă visele în somn de lună și pământ.
Femeie, sculptură fină din piatra cea mai tare, pe care nu o macină furtunile vieții, decât atunci când sculptorul îi greșește așezarea în lume.
Cuvânt, lumină, cântec de leagăn. Sâmbure învelit în coaja prafului de stele… Peste tot, suflet cald, pâine și apă în plămădeala începuturilor. Viață! Tu ești tot ce exprimă cuvântul cu suflet și gând agățat de cornul lunii… Ești primul cuvânt și ultima rază a înțelegerii celei știute. Între ele ești cel mai cuprinzător destin…
Dacă aș fi altceva decât ceea ce sunt, te-aș sorbi în roua gândului și ți-aș pune aripi de lumină să zbori din nou spre soare. Dar tu ești mai lumină decât lumina lumii și, totuși, mai ușoară decât un cântec izvorât din lira lui Apollo. Tu ești, înainte de toate, MAMĂ!

Redactor: Mihaela Vaida

Redactor șef: Camelia Boț