CÂND A FI ÎNVĂȚĂTOR E VOCAȚIE
Școala primară din satul meu s-a închis demult.
Copiii merg la școală în orașul Motru, peste râu de sat.
Învățătorii noștri s-au mutat în veșnicie, veșnică să le fie pomenirea!
Noi îi păstrăm în cartea de căpătâi pe care ne-nvățară tainic a o buchisi cu mintea, cu inima și cu sufletul, din care nu prea înțelegeam la vremea cea fericită a copilăriei nici că ar fi ceva, nici că ne-ar rămâne ca zestre pentru cât vom fi trăitori pe acest pământ.
În satul meu, întins pe trei ulițe, două urcând dealul către culme și una paralelă cu Șoseaua
Turnu-Severin – Târgu-Jiu, ca un braț întins la horă să se prindă de Broștenii boierului Cuțui, la a cărui Culă poposise Tudor Vladimirescu cu pandurii săi în drum spre București, în satul meu, o familie de învățători ne-a temeinicit în limba română, în rostul, în rânduiala și în spiritul
acestui neam, generații la rând și timp peste timp, pe noi, copiii satului.
Pare patetic, par vorbe goale?
Pare un cântec patriotic ,, răsuflat”?
Acum poate părea și așa celor care nu mai au trecut și care își cheltuie tot prezentul pe viitor.
Nu o să vorbesc despre cum se scrie istoria învățământului cu oameni, o să vă povestesc doar câteva dintre lecțiile de ,, educație extrașcolară” ale învățătorului meu, de pământ din satul Meriș, comuna Broșteni, Județul Mehedinți, de profesie învățător, de vocație, dascăl.
Eram în două săli de clasă, patru clase primare cu predare simultană, aproximativ
cincizeci de elevi.
La sfârșitul orelor de clasă plecam fiecare acasă, dar nu așa, oricum.
Domnul învățător ne organizase militărește.
De mână, doi câte doi, în coloană , cu șef de rând.
Fiecare șef de rând își chema la încolonare mica armată:
,, Rându’-n deal”!
,, Rându’ la deal”!
,, Rându” la vale”!
Dintre cele trei ,,subunități militare”, cea mai ne expusă pericolelor era cea care urca dealul, mai ales că era însoțită de Doamna.
Cea de la deal și cea de la vale se deplasau pe șoseaua pe care circulația camioanelor devenea din ce în ce mai intensă, începuse construcția orașului minier Motru, peste râu de satul nostru, deci se impunea o adevărată strategie de deplasare a trupelor.
Șefi de rând erau băieții.
Numai rândul de la vale era condus de mine, o zgâtie de copilă mărunțică și plină de inițiative de șef de trib.
Toate ca toate, dar cele mai multe bătălii, în tribul meu se duceau, lupte interne pentru supremație. Multe ghiozdane de carton, de unșpe lei bucata, au fost arme capturate de inamic și abandonate pe câmpul de luptă de pe marginea drumului.
Gheorghe, de-i ziceam noi Tălpigan că era de două ori cât mine, considera că lui i s-ar fi cuvenit cinul cu pricina, fiindcă era băiat, doar era cel mai mare și degeaba și mai stătea și la capăt de linie.
Problema era că domnul învățător știa bine cu cine băgase boii în plug și ne urmărea pe toți, venind în urma noastră cu bicicleta.
Nu de puține ori am fost scoși la raport, dar tot eu am rămas la comandă.
N-am raportat niciodată vreun rănit, deși am avut uneori ocazia să facem cunoștință cu vorbele de duh ale șoferilor de camion care cărau cărbune și ne adresau îndemnuri părintești pe geamul cabinei, în limbaj șoferesc, absolut nou pentru noi.
Ei, domnul învățător!
Așa program de protecție și securitate, așa școlari sănătoși la minte și la trup!
Și, în mod sigur nu era trecut în fișa postului.
La săniuș, pe dealul fântânii, săniile de lemn numite duruțe ni se păreau mult mai spectaculoase decât sania noastră cu tălpeți de fier. Duruțul era ca o plarformă mai lată de scândură, la care se atașau direct tălpeții, drept care încăpeam mai mulți copii pe astfel de sanie.
Culmea performanței era să te dai pe duruț stând pe burtă și să mai duci și în spate unul sau doi ,,coechipieri”.
Meta, vecina noastră, posesoare de duruț și foarte concesivă, își asuma mereu să fie bază la toate coborârile de acest fel și nici când a intrat frontal cu vehiculul în zidul fântânii tot nu s-a lepădat de noi, cei pe care ne ducea în spinare. Tot ea, sărăcuța, urca la deal sania, că
noi trebuia să ajungem primii în vârful dealului.
Asta până când a venit domnul învățător să vadă cum ne jucăm noi și care e spiritul nostru sportiv.
A fost una dintre lecțiile vii de educație civică.
Era gata să ne acuze d buling, dar noi o iubeam pe Meta, ba chiar și de discriminare era să ne acuze, dar cred că nu ne- a mai acuzat de nimic și doar ne-a învățat regulile jocului și limitele bunei cuvințe.
Ne-am pus pofta în cui de practici neortodoxe , punct.
Orice joc fără reguli nu mai e joc.
Venea și acasă să vadă cum ne comportăm în familie, cum ne ținem raftul cu cărți și caiete, ce citim și care ne este programul, dacă avem o disciplină a zilei, venea să le spună părinților ce fac odraslele la școală.
Odată când l-am văzut la poartă, cum nu- mi făcusem lecțiile, am intrat sub patul bunicii.
Domnul învățător stătea pe marginea patului de vorbă cu bunica ( mă acoperise biata bunica, cică nu eram acasă), dar cum amorțisem sub pat, când am dat să mă întorc, am ridicat cu spatele scândurile patului, de sub salteaua de paie, așa că am dat cinstea pe rușine și am mai făcut- o și pe bunica de râs.
,, Ei, aici mi-erai, mătăluță? Lecțiile sunt gata?
Că uite, acuș se aprinde lampa și mâine- mi spui că te-a greșit soru- ta.”
Ce să vă mai spun?
Domnu’ Iorgu ( eu credeam că numele și prenumele învățătorului meu așa era: Domnu’ Iorgu, iar formula de adresare Toan’ Țător.
Domnu’ Iorgu era în toate ca partidul.
Păi da, așa zicea o poezie și mie mi- au plăcut întotdeauna poeziile și am crezut ce spuneau.
,, Partidul e-n toate/ E- n cele ce sînt/ Și-n cele ce mâine vor râde la soare”
ȘI eu râdeam la soare, copil cu părul bălan, râdeam ca Nică din Humulești care avea să își poarte cartea cu amintiri din copilărie în suflet.
Azi pun semn de carte la Domnu Iorgu.
AZI E ZIUA EDUCAȚIE!
PLECĂCIUNE DASCĂLILOR!
GEORGETA RADA
5 octombrie 2023
Redactor: Daniela Konovală
Redactor șef: Mihaela Vaida
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 