Mirela Butacu

ILUZIE SUBLIMĂ
Mirela Butacu
(Poezia zilei, 30 octombrie 2023) Oare, ce sunt iluziile?

Niște închipuiri ale sufletului însingurat? Niște dorințe de a căror împlinire nu ești sigur niciodată și totuși te hrănești cu ele? Niște amăgiri ale Eu-lui lipsit de iubire dar trăind iubind? O născocire a minții și a sufletului, tocmai din nevoia de atenuare a suferinței, de ascundere în fața realității, de negare a acesteia?
Poeta o născocește tocmai pentru a pluti în brațele ei, pentru a străbate labirinturi de viață, pentru a face din această „iluzie sublimă” „o poezie” cu rimă, care să-i încălzească întreaga făptură.
În spatele acestei poezii se află probabil motivul născocirii sale, acel personaj iubit, care la rândul său ar fi putut-o iubi cu aceeași intensitste:
„Și mă sorbeai cu ochii, ca pe-o rouă/ Și buzele flămând mi le priveai”, dorințele sale crescând pe măsură ce el o privea, o mângâia, o alinta „ca într-un ritual al unui cult/ Zâmbind, te râtâceai în amănunte/ Și amănuntele-ți plăceau atât de mult!”
A fost odată, acum…nimic!
Cine nu ar visa la o astfel de iubire? Cine nu ar visa la o dragoste împlinită, la clipele ei de sublim, la „amănuntele” acelea care nu se rostesc?
În toiul acelei iluzii viața capătă un alt farmec, un nou sens, ea strălucește, te poartă în dulcele rai al izbânzii: „Eclipsa era-n altă emisferă/ Și tu-mi prindeai luceferii la gât.”
Explozii de lumină, explozii de frumusețe, explozii de simțuri într-o împlinire mută dar…efemeră, fiindcă vara cu fulgerele sale, cu al său curcubeu se stinge și sosește toamna cu recele ei, cu realitatea dură, usturătoare.
La capătul iluziei întotdeauna apare realitatea și trezirea este extrem de frustrantă, de dezamăgitoare, oricât ai încerca tu să bravezi și sâ ții „al verii braț în frâu.”
Apelezi la aceste iluzii sau născociri, tocmai din nevoia de a nu te prăbuși, din nevoia de a-ți regăsi zâmbetul, de a nu-l lăsa să se rătăcească în recele toamnei ori prin ploile sale și prin vântul nervos.
Dar, totul are un sfârșit!
Concluzia poetei este una menită să te pună cu picioarele pe pământ:
„Dar tot ce nu-i făcut să-mi aparțină,/ Se scurge-n palmă, ca argintul viu/ Căci te destrami, iluzie sublimă/ Și redevin aceeași, care-o știu!”
O concluzie dureroasă care parcă îți rupe sufletul în două!
Câți dintre noi nu am trăit aceste crude realități? Câți dintre noi nu ne-am trezit în odaia rece și goală, în patul nedesfăcut și nederanjat, cu niște iluzii moarte alături, cu tristețea în suflet și cu lacrima neputinței în ochi?
Poezia Mirelei Butacu este o poezie cu un mesaj atât de puternic, de tulburător, o poezie plină de înțelesuri, care te solicită sufletește la maximum, care te emoționează și te pune pe gânduri, o poezie atât de vie, cu atât de mult suflet în ea, cu acel ceva care te determină s-o citești iar și iar și, citind-o și recitind-o, să-ți înțelegi propriul Eu, să înțelegi sensul vieții și mai ales ce este cel mai important pentru tine.
Iluzia calmează dar nu ține de cald, iluzia te sărută rece, distant, te îmbrățișează cu adieri de vânt și te trezește cu tunete în piept, cu furtuni, cu uragane, cu întrebări: De ce, de ce, de ce?
Întrebări fără răspuns, de aceea devine imperios necesar să iei noi decizii, să smulgi acel rău din rădăcină și să te vindeci, pentru a putea porni mai departe în realitate, devine imperios necesar să ucizi acele iluzii, acel opium al minții, ca să nu te prăbușești de tot și să te abandonezi în hățișurile vieții, hățișuri care pot fi diverse și foarte periculoase în același timp.
Iluzia e „sublimă” dar te lipsește cu desăvârșire de realitate, este „sublimă” pe moment, exact ca un drog dar, pe termen lung e extrem de nocivă
Poetă Mirela Butacu, poezia ta face ravagii prin sufletele sensibile, trezește la viață, la acea dorință de a nu nega niciodată realitatea, oricât de dură ar fi ea și de a căuta noi căi de rezolvare pentru a ne fi cu adevărat bine, trezește în noi acea dorință de a nu ne mai lăsa conduși de iluzii prin labirintul numit viață, de a începe să lupți Tu cu Tine și cu acel Eu, de a te regăsi și a te iubi așa cum ești.
Felicitări maxime pentru un poem de excepție!
Florentina Savu

ILUZIE SUBLIMĂ
Autor:Mirela Butacu

Te-am născocit, iluzie sublimă
Și se făcea, c-aevea mă iubești
Erai o poezie și-aveai rimă
Mi te lipeai de piept să mă-ncălzești.

Și mă sorbeai cu ochii, ca pe-o rouă
Și buzele flămând mi le priveai
Se desfăcea și luna pe din două
Când parcă vinovat, mă atingeai

Mi te plimbai cu degetul pe frunte
Ca într-un ritual al unui cult
Zâmbind, te rătăceai în amănunte
Și amănuntele-ți plăceau atât de mult!

Într-o scânteiere efemeră
Nici nu-mi puteam dori mai mult de-atât
Eclipsa era-n altă emisferă
Și tu-mi prindeai luceferii la gât.

Ceva-mi șopteai plecandu-te spre mine
Ca un izvor ce susură spre râu
Probabil îmi spuneai că toamna vine
Dar eu țineam al verii braț, în frâu.

În toamna-n care frunze cad și plouă,
Te-am inventat, să pot să mai zâmbesc
Ti-am dat chiar o identitate nouă,
De care voluntar, mă-îndrăgostesc.

Dar tot ce nu-i făcut să-mi aparțină,
Se scurge-n palmă, ca argintul viu
Căci te destrami, iluzie sublimă
Și redevii aceeași, care-o știu!

Redactor: Florentina Savu

Redactor șef: Mihaela Vaida

Director editorial: Camelia Corina Boț