Am întrebat uimirea de ce mărește ochii și naște îndoiala? Atrage bănuiala că privirea zaharisește mirarea când inima înfioară plângând lăcrămioara.
(Cristina Copia)
Într-o zi, Tatăl soarelui, Lumina luminii, S-a gândit să nu-și trezească fiul ce-și căuta somnul, obosit de atâtea împrăștieri în cele patru zări. Tocmai trebuia să răsară în Antarctica; un an zăpada a fost neagră, iar umbra a adormit pe sprânceana unui albatros.
(Cristina Copia)
Purgatoriul corbului
de Cristina Copia
Îngerul morții, o formă diformă, n-are aripă. Rămas fără umbră și torță cu flacără stinsă, cu ultimă suflare curmă primejdiosul „amenință”. Săgeata din mână îi cade-n ceasul răsăritului din altă clepsidră. Din onomastica-i pierită, perechi de vieți se tot ridică.
Un corb străvechi s-a oprit pe marginea spasmului. Cu o foșnire liniștită cheamă un ecou. Își amintește de Noe. Nu se aude nimic de dincolo de zid. Nimeni nu stă între fâșii desfăcute. Nimeni nu intră, nimeni nu iese pe poarta dintre despărțiri. Doar un stol de porumbei inundă piața lumii cu lumina de pe tărâmul înalt. Corbul, îndoliat, cere luminii mântuire și aripi albe.
- Se rotesc veșnicii
de Cristina Copia
În cimitirul fără porți, privind să privească și să nu vadă, moartea se plimbă nestingherită pe alei ce au absorbit neputința fără trup ce s-a revărsat în noaptea albă de la facerea lumii.
În cimitirul fără porți, auzind să audă și să nu înțeleagă, moartea așteaptă coacerea merelor negre despletindu-și părul până la capătul pământului împânzit cu aroma mușcăturii, risipind nonsecunde de la facerea lumii.
În cimitirul fără porți, moartea s-a așezat pe o marmură rece privind toate tăcerile răstignite, desfăcute în pământ. Din mijlocul pietrei se aude plânsetul nenăscutului. Moartea, speriată, cade în viață. Atinge cu gândul pământul privind să privească și să vadă, și auzind să audă și să înțeleagă să revină în mere necoapte.
** moartea-încetarea vieții
Redactor șef: Mihaela Vaida
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 