Nicoleta Lupu

Primăvara
Nicoleta Lupu
      
Când există iubire există și dor, există și suferință, și speranțe, și visuri. Roua sufletului se ivește la orice amintire, ea poate scălda și pustiul și parcă va determina primăvara să vină mai repede cu alaiul său de flori și nu numai.
Depărtarea sfințește dorul, pune inima pe jar, ploaia apare nechemată, să accentueze cu ropotul său acel dor, din ce în ce mai intens. „Zgomotul pădurii” aduce freamăt și neliniște, întristare dar și speranțe: „Din stropii calzi renasc atâtea vieți”, de ce nu ar renaște din acel dor și speranțele sale apuse?
Natura participă la trăirile poetei, îi accentuează dorul: „Izvoarele se-neacă de ploaia care bate-n pieptul meu”.
Inima sa este suferindă pentru că iubirea de multe ori este jertfelnică, cel plecat departe poate fi transformat în zeu iar amintirea lui să devină un fel de altar unde să i te închini ca unui zeu. Ce contează că sufletul tău este pustiu ca o Sahară sau înecat de lacrimi? Când iubești cu adevărat doar iubești, inima nu știe de legi, de opreliști, de nimic care să-i devină stavilă ori rațiune. Ea are tendințe jertfelinice pentru că nu știe alt limbaj decât pe cel al iubirii.
Un poem care mi-a îcântat sufletul!
Felicitări, Nicoleta!
             Florentina Savu

Primăvara

Iubitul meu, se-ntoarce primăvara,
Se vor ivi atât de multe flori,
Întoarce-te și tu, udând Sahara
Cu roua dimineților din zori.

Ascultă de departe ploaia-n tindă,
Nu mă lăsa să îți mai scriu atunci
Când zgomotul pădurii mă colindă
Și asfințesc cu florile pe lunci…

Iubitule, îmi bate ploaia-n față,
Din stropii calzi renasc atâtea vieți,
Nu mă preda, înfrântă de speranță,
Privind aceeași boltă-n dimineți.

În dorul tău izvoarele se-neacă
De ploaia care bate-n pieptul meu,
Mi-e inima săpând in piatră seacă,
Jertfindu-se în umbra unui zeu.

Redactor: Florentina Savu

Director editorial: Camelia Corina Boț