Georgeta Radu

LINIȘTE! VREAU SĂ DORM!

Îmi fac de lucru, să uit c-am fost vreodată îndrăgostită de tine… A început să îmi placă din nou materia, semn că am murit și mi-e liniște. Da… încep să uit tot ce mă hipnotiza, ținându- mă captivă în afara timpului și spațiului pe care le conștientizam în scurtele pauze de inconștiență, ce nu mă întrebau și nu-mi cereau voie să fie. Veneau natural, spre a-mi reaminti 3D-ul acestei existențe…Tu mai exiști? Mai simți ceva din patima ce-ți eram? Nu-i așa că doare trezirea la așa-zisa realitate? Ce pustiu pustiu! Plin ochi cu nisip ce se scurge ca-ntr-o clepsidră în furtuni, născând dune populate de scorpioni, păianjeni, reptile și cactuși mirifici, cărora se pare că le priește uscăciunea sufletelor noastre. Suntem doi beduini rătăcind prin el, nemaivrând a găsi o altă oază, verdele celei pierdute fiind unic și irepetabil… și izvoarele ei limpezi și dulci, la fel de unice.
Cămilele caravanei au fugit într-o zi când am ațipit, amețiți de fierbințeala Soarelui înnebunit el însuși de arșița ce ne pârjolea sufletele îndrăgostite. Când ne-am trezit, șarpele Edenului mânca un măr, negăsind-o pe Eva, și își schimba pielea, obosit și îmbătrânit de atâta așteptare neprevăzută în capitolul păcatului originar, pretext pentru chinul unui biet muritor care nu poate controla nimic și se zbate într-o pârdalnică de viață, căreia se străduiește zadarnic să-i afle sensul, rostul. Sensul e clar! Îndreptarea spre moarte! Dar rostul?! Eh, lasă, mai bine nu ne mai gândim la asta, că n-are niciun rost, nu? Întrebarea e: ce e IUBIREA?!
Toți credem că știm ce e, dar când o întâlnim începem să ne îndoim de ceea ce credeam că știm și ne înfășurăm în mrejele ei până obosim și îi încurcăm sensul…
Atâtea frământări, atâtea îndoieli, atâta absolutizare soldată cu deziluzie, demitizare, renunțare… De ce?! Pentru că tot ce e prea frumos ne sperie limitele acceptării și blestemul pierderii Raiului își face treaba, absolut nestingherit!
Da…e mai bine, mai comod, de unul singur, pentru că venim singuri pe lume, trăim singuri și murim singuri, de fapt. Accept să fiu contrazisă, dar nu-mi schimb convingerea!
Iluzie… Hai să dormim sub cerul singurătății noastre atât de clar conturată! Noaptea e frig, foarte frig în deșert… așa am învățat la școală, nu? Și… e foarte întuneric… întind mâna, pipăi nisipul și găsesc pătura IUBIRII noastre, roasă de timpul nemilos, flămând, la rându-i, de IUBIRE…
E atât de spumuită, semănând cu o pânză de păianjen, plină de roua lacrimilor Cerului care a tot sperat că va găsi ecou în sufletele noastre, unice… ca oricare suflet de muritor care crede că iubirea lui e cea mai mare, neasemuită și… singura din lume…
Totu-i umbră și vis, nu?!
„Și totuși…IUBIREA…”- eterna poveste… pretextul existenței… adevăr sau provocare?!
Cine știe?!… Cine știe multe moare!
Ce bine că aflu că știu… nimic!
Nimicul care înseamnă TOTUL, semn că am murit și mi-e liniște!
Merg să mă ascund de mine, în zgomotul cumpărăturilor… Vii și tu? 🙂

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț