Nu mă mai tem?
Sunt obosit și trist? Îmi merit soarta,
Nimeni, de ce îndur, nu-i vinovat!
După ce Dumnezeu mi-a închis Poarta,
Trec printre oameni șters, neobservat.
În contemplarea ludică a Lumii,
M-am tot pierdut și regăsit mereu.
Am fost când rău, când bun, de-a lungul vremii,
Dară am fost vreodată „numai eu”?
De zeci de ani mă chinuie întruna,
Dorința de a ști măcar ce sunt.
Dar am fost laș și, ca întotdeauna,
Pe mine însumi nu pot să mă -‘nfrunt.
Am tot crezut că viața e frumoasă
Și că voi fi cândva și fericit.
Dar nu a fost deloc mărinimoasă,
Iar eu de multe ori m-am calicit.
Lipsind-mă, astfel, și de voință,
Pribeag rătăcitor neînțeles,
Cu sufletul prea plin de suferință,
Regret amarnic Calea ce-am ales.
Nu-mi plâng de milă, deși așa pare…
Un nou capitol Viața mi-a predat.
Speranța-mi este ultima scăpare,
Mai înainte de-a fi decedat.
Regretele-mi, deși, acum, tardive
O binecuvântare, nu blestem! –
Și lacrimile ce le țin captive,
M-ajută-n viață să nu mă mai tem.
Redactor: Florentina Savu
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 