SĂ RUP DIN UMBRA TA
Autor: Niculaie Cismaru
Mă vindec de-ntrebări ca de-o prefață
Ce clocoteau prin sânge când erai –
Acum, când tot trecutu-n mine-ngheață,
Tăcerea îmi vorbește fără grai.
Se sparge-un geam din cer în gerul nopții
Și ușile se-nchid pe sub pământ –
S-a-nfipt tăcerea-n balamaua porții
Și chinuie cuvânt după cuvânt.
Și umbra ta se chinuie-n fereastră,
Să-mbrace un suspin, să-i vină bine –
Ca și parfumul florilor din glastră,
Suspinul a rămas în piept la mine.
Din tot ce-a fost, nimic nu se păstrează,
Din ce-a trăit, nimic nu mai trăiește –
Uitarea-n profeție levitează,
Tăcerea-n graiul muților vorbește.
Mi-e rău de-atâta liniște pe față,
Mi-e dor de un cuvânt de-al tău și-aș vrea
Să rup din umbra ta un colț de viață
Și să-l înfig, adânc, în umbra mea.
De la dna profesoară Vichi Radu o analiză a poemului meu. Îi mulțumesc cu plecăciune pentru profunzime!
Ce sentimente sfâșietoare transmite versul poetului.
,,S-a-nfipt tăcerea-n balamaua porții,
Și chinuie cuvânt după cuvânt,,.
Metafora sufletului însingurat coborât în abisul său este acestă ,,poartă,, …Verbele unei zbateri în pustiul unei inimi în care nu se mai aude decât clocotul unor întrebări sunt presărate de-a lungul poemei dând tonul tristeții, al dezolării: ,,gheața,, ,,sparge,, s-a infipt,, ,,chinuie,, repetat chiar ,,mi-e rău,, ,,mi-e dor,,
Imagini vizuale, umbra trecutului, metafora unei fericiri pierdute, se împletesc cu cele olfactive, auditive și cu stări afective în care domina nostalgia, dar puternic amprentată de sfâșietorul dor, de liniștea ce țipă în sufletul care caută căldura, căci ,,tot trecutul în mine -ngheață,, .
Nici măcar elementul din zona astrală ,,cerul,, nu poate să îi aducă alinare, pentru că metafora este atât de sugestivă, deschizându-se prin verbul ,,sparge,,:
,,Se sparge-un geam din cer în gerul nopții,, .
Am luat versul acesta pentru a ilustra talentul poetului care într-un singur stih are un lanț de metafore dând un tablou, nu feeric, cum am crede, fiind vorba despre bolta cerească, ci în care se ivește un ochi (geamul din cer spart), dar acela nu este ocrotitor, el apare ca o izbucnire a durerii supreme care sparge cerul sufletului său, cer care nu e senin, ci are mantia noptii cu veșmânt care este geruit.
Fiecare cuvânt se țese într-o dantelă a sloiurilor ce se infig în inima sa cu asurzitoare tăceri.
Strofa finala este asemeni unei tânguiri a eului ce nu mai suporta ,,atâta liniște,,
,,Mi-e rău,, spune el, asemeni unui om în pragul bolii, căci da, singurătatea unui suflet e cea mai cumplită boala. Ea e tăcută, insiduoasă și te aduce pe marginea genunii.
Sufletul coboară, iar cea care ar putea să-i dea aripi să se ridice, nu este. De aceea ,mărturisește:
,, Mi-e dor de un cuvânt de-al tău / Să rup din umbra ta un colț de viață / Și să-l înfig adânc, în umbra mea,,
O poemă ca un strigăt în noapte …
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 