Trimite-mi fluturi – Cristina Maria Niță
Trimite-mi fluturi albi la miez de noapte
Și spune-le să mi se-aștearnă-n păr
Ca-n pomi, lumina florilor de măr,
Pârâie peste umerii de lapte.
Mai spune-le să-și ningă pâlpâinda
smerenie, sub streșini, pe la geam ,
Să se-nfioare iarna de pe ram,
Suflarea ei să nu-mi înghețe tinda.
Le spulberă pe aripe, troiene
și-un caier de cuvinte care-mi plac,
știi tu…le voi citi și-am să te tac,
misterul meu cu rituri pământene.
Dintr-un oftat, și-or scutura trei șoapte
încremenirea nostalgiei dulci.
Și-apoi și tu, iubite, să te culci,
Ne întâlnim pe-un drum, spre miazănoapte…
Și-apoi,de drag și stelele, din rugă
or luneca pe perne, de pe prag,
Abia plutind,aprinse în toiag,
La căpătâiul morții, ca să fugă.
Cu lacrimile umbrelor răscoapte
Mă va înfășura acel poem
În focul blând, de frig să nu mă tem.
Trimite-mi fluturi albi, la miez de noapte…
Mai întâi de toate, țin să-i mulțumesc autoarei pentru minunăția de poem pe care l-a scris! Fiind profund impresionat de frumusețea acestor stihuri, nu m-am putut abține să nu scriu câteva cuvinte care mi-au venit în minte citind aceste versuri de dragoste atât de diafane și care ating atât de ușor, aproape cu sfiiciune, coardele sensibile ale cititorului.
Spunea Hegel că poezia este regina artelor pentru simplu fapt că că ea nu are nevoie de vreun suport material pentru a se putea exprima. Ea se creează în timp ce se gândește, acest fapt mă face să o compar cu misterul facerii lumii. Noi nu putem, într-adevăr, să aducem de la inexistență la existența lucruri cu consistență materială, această măreție este apanajul strict al divinității, dar putem aduce bucurie și alinare, pace și liniște sufletească, dragoste și mângâiere… oare puțin este lucrul acesta?
La început a fost Cuvântul (principiul creator, logosul), spune Evanghelia după Ioan, ce putere are acest Cuvânt, dacă sub vibrația lui a luat naștere toată această existență? Dumnezeu a spus, „Să fie lumină, și a fost lumină” așadar, la simpla numire, lucrurile încep să existe, lucruri care înainte nu existau. Logosul, ca și principiul creator divin, are rădăcina în „λέωο” (lego), care înseamnă „eu spun”. Asemenea, poetul spune, dar cuvintele lui nu sunt o simplă comunicare de informații, „mâine va ploua, vara aceasta voi pleca la mare”, nu, el nu comunică, el creează. Ce creează dle, că nu creează nimic!? El creează emoție în sufletele celor care primesc cuvântul, creează armonie, ordonează cosmosul lăuntric al fiecăruia, asemenea unui taumaturg aduce vindecare, căci, rădăcina bolii aici își are originea, pe acest nivel de energie.
Având în vedere aceste aspecte, putem să afirmăm cu toată puterea că, poezia este o minune pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o ca pe un dar de neprețuit și care, împreună cu sora ei mai mare, rugăciunea, au puterea de a restaura legătura noastră cu divinitatea.
Îți mulțumesc și îți doresc o zi mirifică!
Text: Bogdan Florin Boitan
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 