Pământul își ia darurile înapoi…
Sub muntele care pare adormit, în pântecul Pământului, trăia o inimă străveche — o inimă de sare. Nu era doar rocă. Era amintire. Era tăcerea adâncă a celor care veniseră acolo pentru vindecare. Era râsul copiilor, rugăciunile bătrânilor, respirația celor care căutau un pic de pace în lumea prea gălăgioasă.
Salina Praid nu a fost niciodată doar un loc. A fost o catedrală subterană, o rană deschisă a Pământului care nu sângera, ci vindeca. Zidurile ei șopteau povești celor care știau să asculte. Ecoul pașilor se transforma în cântec. Mirosul sării părea că spală sufletul. Acolo, aerul avea memorie. Acolo părea că se desfășoară altă viață. Acolo totul avea alt ritm… până și inima bătea altfel.
Și totuși… astăzi, această inimă tremură. Se surpă. Se frânge în tăcere, iar lumea, prea grăbită, prea ocupată cu lucruri străine de esență, aproape că nu o mai aude.
Dar tu, omule, o auzi. Miile de suflete care și-au găsit alinarea o aud. Doar cine ar trebui să audă nu o face.
Tu, mamă, care ți-ai purtat copilul in adâncul pământului pentru vindecare. Tu, cea care și-a pus fruntea pe pereții de sare ca pe umărul unui prieten. Tu, cea care acum plânge nu pentru un loc, ci pentru o pierdere mai mare: a grijii, a respectului, a iubirii pentru ceea ce nu se poate înlocui.
Poate că Pământul își ia înapoi darurile sale. Poate că spune: „Mi-ați cerut prea mult fără să mulțumiți. Acum, le iau înapoi.” Dar poate că, printr-o inimă care încă simte, el mai dă o șansă. Una mică, dar vie. O flacără în întuneric.
Așa că scriem. Amintim. Ridicăm din cuvinte o coloană de lumină acolo unde coboară tăcerea. Și chiar dacă nu putem opri prăbușirea, putem opri uitarea.
Și, oameni frumoși cărora vă pasă, ceea ce nu e uitat, trăiește încă.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 