Proscrișii…
Mi-aș fi dorit o amnezie, să mă îngrop adânc, să uit…
O omenire fără omenie, silit căzută în genunchi…
Ciumații lumii și leproșii, damnații veșnic de serviciu
Deportați din existență, vinovații din oficiu…
Un haos dirijat ce împresoară, cu întuneric hâd, perfid
Toată scânteia ce aprinse,cândva lumina într-un gând…
Ce semne așteptați din vremuri? Ce tălmăciri să mai înșir?
Căci risipită e credința, n-a mai rămas decât un fir!
E doar tăcere vinovată, plecarea capului sub frâu
Justificând că viețuirea, nu mai depinde azi, de grâu…
Un fel de Amish, plini de râie, de care toți vă lepădați…
Proscriși, ce știu secretul vieții, pe care-i vreți îngenuncheați!
De-un timp, de-o vreme, tac în mine. Cuvântul meu nu-i socotit!
La ce să mai las urme, dâre? Când nime’n urma-mi n-a pășit?
Îmi beau paharul de amnezie, să uit amarul din otravă
Ce mi-a mânjit puțina pâine, ce mai țineam la piept, din slavă!
Au tras zăvorul la cutie… Un cal troian este Pandora!
Și-n râsetele deșuchiate, își joacă azi in lume, hora…
Mă-nchid în fortăreața mea proscrisă, pășesc lunatic printre vii
Ca o nălucă, fantomatic, printre ruinele pustii…
Un râs demonic, plin de fierea ce-n miere au învăluit
Își urlă viciul, depravarea, stăpân pe tot ce nu-i sfințit!
Un lupanar de vreme nouă, în care viciul e stăpân
Împarte crud lumea în două,zdrobind ce lor nu se supun!
Și tună trâmbițe în ceruri! Și lasă dâre sângerii
Căci vremea vine dintre vremuri, chemând puterea cea dintâi!
Răbdați dar, oropsiți ai sorții… proscrișii vremii celei noi
Căci vor fi dați pieririi, morții, cei ce de suflet vor fi goi!
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 