Dan N. Minoiu

Din proza scurtă a regretatului, Dan N. Minoiu

Dialog -8

• Nu știu ce-am mai putea discuta
• Dacă nu știi, nu mai discutăm…
• Nu pot, te vreau aici, ești atât de deschis.
• Sunt pământean, teluric și ți-am spus asta, mi se pare firesc să nu mint.
• Ai avut prieteni?
• Da, o grămadă, așa i-am numit o perioadă, pe urmă nu i-am mai numit. Amici, poate… Sau deloc. Știi Pitagora spunea că prietenia este egalitate armonioasă și cred că așa era sau ar fi trebuit să fie.
• I-ai iubit, i-ai respectat?
• I-am divinizat. Am suferit mult pentru prietenii, mai mult decât în relațiile mele cu femeile, puneam și pun prietenia pe un piedestal care te-ar înfiora ce înălțime are. Nu puteam trăi fără acest sentiment și fără acești oameni, eram handicapat, simțeam nevoia stringentă de ei și de prezența lor și de-aia făceam și compromisuri. Nu sunt un om care lasă ușor de la el, când știe că are dreptate. Aici însă, am făcut-o. E o senzație a prostituării deși de cele mai multe ori eu eram cel care le aducea tot ceea ce era bun în relația lor cu societatea și cu familia. Mă simțeam de parcă aș cerși, deși eu eram cel care dăruia. Eram ca un tampon care încerca să le facă viața mai ușoară, îmbogățind cunoștințele lor cu puterea minții și a inimii mele. Nu știu ce era așa greu de priceput. Poate eram prea înalt și ei mult mai scunzi,poate și poate… Ei erau, sau ar fi trebuit să fie cei care știau totul despre mine și totuși mă plăceau, cum spunea Francis Bacon, și așa am crezut mult timp că ne iubim.
• Și nu a fost așa?
• Nu prea. Adevărul meu curat, nu era și-al lor. Eu cu discuțiile mele păream anacronic și rău. Le-am spus că și Giordano Bruno a părut anacronic în timpul dominat de dogme, și totuși a avut dreptate. Poate toți martirii sunt anacronici, le spuneam. Nu prea au priceput și ne-am despărțit ușor, fără întoarcere. Le-am propovăduit că Aristotel s-a detașat de Platon când a rostit că mare prieten al lui este Platon, dar mai mare prieten îi este adevărul.
• Te-ai despărțit de toți?
• Aproape, am acceptat de multe ori compromisuri pentru a salva relația, mi-am asumat libertatea bufonului care se zbenguie, care se joacă, se amuză cu lacrimi de el însuși cu prețul plătit al tăcerii, dar a fost prea mult, uneori dureros. Nu se putea. Nu poți trăi în minciună, în indiferență și discuții platonice. Nu poți supraviețui într-o tonalitate care nu-i a ta. Câtă voce ai avea, cânți fals. Am renunțat, au renunțat, pentru că un adevăr liber exprimat nu este și unul bine consimțit. Nu poți împărtăși lumea cu păcate. Te minți și pe tine și greșești și față de celălalt, chiar dacă nu pricepe.
• Bine, înțeleg, dar chiar toți erau împotriva ta? Nu cumva ești un pic deplasat?
• Da, și eu m-am gândit la asta. M-am gândit și la vorba lui Jim Morrison că preitenii sunt un altfel de rude, sau ceva în genul ăsta și i-am acceptat, fără echivoc, dar timpul mi-a demonstrat că nu puteau face față sincerităților. Erau sub limita Titanicului și ca un cavaler, eu i-am lăsat să se salveze. Nu au făcut-o deși știau că era barca supraviețuirii. Nu au vrut, nu au putut… Și totul s-a înecat lângă un mal prietenos Și eu m-am întrebat, cum te poți duce mereu acasă cu aceleași minciuni, cu același tertipuri nefirești, cum poți exista tu cu tine? Femeile lor, mai naïve ca ei, răscoleau numai lucruri fade, fără sens și nunață și înjurau cu vehemență orice discuție deschisă. Vezi tu, nouă cred că ne-a lipsit totdeauna gustul, rafinamentul, bucuria, puterea de pricepere și poate de aceea eșuăm.
• Și atunci iubirea ta s-a transformat în altceva?
• Nu, nici vorbă. Nu!… Așa cum știi, iubirea a inventat-o pe Afrodita și prin apariția ei toți artiștii s-au descătușat blamând ipocrizia și falsa pudoare a vremurilor. O puteau face. Și eu am putut-o face, netransformând în ură simțămintele mele. Mai aveam încă atâta timp să iubesc…
• Și ai mai iubit? Vreun prieten, mă refer.
• Da. Am căutat și caut ca orice muritor să mă îmbrac cu iluzia veșniciei, a eternității și am vrut să-i înnobilez pe toți ai mei cu această mantie. Ori i-a ars, ori era prea grea, ori nu au înțeles demersul meu. Și atunci, inevitabil, ne-am despărțit. Era prea greu drumul de dus cu mai mulți în cârcă și mantia nu ne putea acoperi pe toți.
• Și acum, acum cum este?
• Greu, destul de greu, nu imposibil, dar greu… Prietenul, spunea Democrit că e acolo unde ai nevoie de el. Nemaifiind, îți petreci viața ca și până acum, singur. Chiar, Victor Hugo spunea că cine caută un prieten fără defecte rămâne singur. Nu am făcut prostia asta, toți avem greșeli, dar haide să le remediem dacă suntem atenționați, nu să ne supărăm. Asta
  n-au înțeles dragii mei prieteni. Nu-i apostrofam, nu-i certam, îi corectam. Nimeni nu prea acceptă sfatul, și nici măcar de ascultat nu are timp. Ignoră de la început, fără cunoaștere.
• Acum, ce faci?
• Acum, binișor. Zâmbesc și mormăi.
• Mai poți?
• Da, zâmbetul e până la urmă un semn de libertate și apoi omul a descoperit între timp răbdarea de a aștepta în acastă pândă perpetuă care este viața.
• Și altceva?
• Altceva? Da! Omul a desoperit speranța, aceea că-și poate învinge propria moarte și privind stelele se poate acoperi de eternitate, chiar singur fiind.
• Da, elegant spus. Tu, ai tot citat din clasici, dar tu, ai vreun gând pentru această frumusețe, numită prietenie. Cum o definești?
• Nu prea m-am gândit la o definție. Cred totuși că prietenia e ca o bucurie de cireși amare…

Dan Minoiu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț