Ridicarea din umbre
Când toți au crezut că am căzut, eu mă ridicam. Ei au văzut doar fragmentele mele sfărâmate, pașii mei grei și zgomotoși pe podeaua rece a încercărilor. Nu au văzut că fiecare cădere era doar o coborâre tăcută în mine însămi, un dans în adâncurile propriei mele tăceri, unde durerea se transforma în propulsie, iar umbrele se metamorfozau în aripi.
Privirile lor pline de judecată mă credeau frântă, iar ecoul lor mă condamna la sfârșit. Dar eu simțeam pulsația unui univers ascuns în pieptul meu, o forță nevăzută care se strângea, se aduna și mă împingea să cresc din ruinele aparente. Fiecare lacrimă cădea ca un râu tăcut, purtând pietrele grele ale neîncrederii lor și transformându-le în stânci pe care clădeam poduri invizibile.
Durerea mea nu era rană, ci altar. Cicatricile mele erau stele care luminează drumul ascuns al renașterii. Fiecare eșec, fiecare obstacol care părea să mă frângă, devenea o treaptă invizibilă, o scândură pe care pășeam mai sus de ceea ce lumea credea că pot atinge. În timp ce ei mă judecau, eu învățam să dansez cu vânturile care mă doboară, să culeg flăcările pierderii și să le transform în fum care mă poartă mai sus, spre un cer pe care nimeni nu-l bănuia.
Ridicarea mea nu face zgomot. Ea crește în tăcere, asemenea unui copac care își întinde rădăcinile sub pământ, invizibil, dar neclintit. Eu respir printre ruinele trecutului, cresc în noapte, strălucesc în frig, fac din umbrele lor propria mea lumină. Căderea nu există pentru cel care știe să transforme durerea în arc, fiecare „nu poți” în săgeata care străbate infinitul.
Ei nu au știut că eu nu m-am prăbușit niciodată; am fost doar invizibilă pentru ochii care nu puteau vedea profunzimea renașterii. În timp ce lumea își apleca privirea, eu deschideam aripile, zburam printre constelații nevăzute și scriam pe cerul lor de nori cenușii. Umbrele lor deveneau corzi invizibile, care mă propulsează spre înălțimi pe care nu le-au imaginat.
Când toți credeau că am pierdut, eu deveneam universul meu: lumina care răsare din propriul întuneric, flacăra care arde sub cenușa privirilor, aripa care se deschide în furtună, puterea care se naște din ceea ce nimeni nu vede. Și în acel moment, am înțeles că adevărata mea măreție nu stă în ceea ce văd alții, ci în ceea ce eu știu că pot deveni.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 