Liniște, durere și uitare
Mă deranjează liniștea nebună,
Cu tot ce are nou și vechi în ea,
C-a devenit un glas care răsună,
Ca un ecou peste durerea mea.
Pe limba ei a înflorit cuvântul,
Iar rodul i-a trecut demult de pârg,
Și a vărsat sămânța în pământul
Pe care l-am călcat mereu cu sârg.
Dar se consumă timpul din odaie,
Secundele se scurg în secundar,
Și-n el cuvântul nu vrea să se-nmoaie,
Ci face al vorbirii inventar.
Iar eu visez la liniștea postumă,
La anii care au trecut în zbor,
Împovărați de-a dragostei cutumă,
De care parcă, parcă îmi e dor.
Azi m-am oprit o clipă să-i schimb portul,
Să o privesc în ochi ca pe-un păcat,
Dar m-a plimbat din loc în loc cu cortul,
Ca pe un gând de tine-abandonat.
Și-n vântul care suflă-a nepăsare,
S-au strâns ecouri fără adăpost –
Un glas pierdut prin umbre solitare,
Ce caută răspuns la tot ce-a fost.
Tăcerea și-a creat un coif de umbră,
Sub pași pierduți pe drumuri de altădat’,
Și-acum se-adună într-o clipă sumbră,
Și totu-i trist și e adevărat.
Mă-ntreb și eu, în brațele ei mute,
Dacă-n sfârșit mă lasă să-i vorbesc,
Sau va păstra în neguri absolute
Iubitul meu la care mă gândesc.
Că-n umbra veșniciei de se naște
Un cavaler de piatră și de lut,
Cu ochii de lumină-l voi cunoaște
Pe drumul de tăcere absolut.
Și voi cutreiera călcând pământul,
Ca un ecou spre soare și spre vânt,
Și-n umbra amintirii doar cuvântul
Mi se va-ntoarce-n liniștea din gând.
Pe drumul său de piatră și de umbră
Voi presăra o mână de dureri,
Și-n liniștea nestăpânit de sumbră
Voi judeca a inimii tăceri.
Și de mi-ar șterge vântul umbra sorții
Dintru adânc de verde răsărit,
Mă voi scula din liniștile morții
Să te întreb: „De ce m-ai părăsit?”
Prin negura uitării, viața toată,
Cu pașii grei ca piatra de hotar,
Aș sigila-o-n suflet dintr-odată,
Făr’ să mai am de dragoste habar.
C-am fost cândva; acum doar o poveste,
Mai are trup de moarte și de vis,
Ca liniștea ce bate la ferestre
De când tu nu mai ai nimic de zis.
Că, frate, ți-e tăcerea adormită,
Ești un perdant care s-a dus hai-hui,
Lăsându-mă cu inimă rănită
În viscolul care s-a-ntins pe grui.
Mă deranjează liniștea nebună,
Cu tot ce are nou și vechi în ea,
C-a devenit un glas care răsună,
Ca un ecou peste tristețea mea.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 