Nela Viorica Boca

TRĂIASCĂ NAȚIA!

La mormântul Veronicăi

Prezentare și vers, Nela Viorica Boca

Puține vorbe, poate, pentru tot ce a fost și este simbolul iubirii absolute, în aceste umile înșiruiri ale mele… Când nu pot cuprinde cu mintea tot ceea ce sufletul meu simte, tac și las loc lacrimii să curgă ca un prinos de recunoștință pentru tot ceea ce înseamnă atingerea îngerilor…
Într-o duminică de vară, grație unor prieteni de suflet, am avut binecuvântarea de a păși „în umbra falnicelor bolți” sub care pașii tăi, Veronica, s-au îndreptat cândva cu tristețe și dor…
Ce am simțit atunci?! O durere adâncă îmi răscolea sufletul, făcându-mă să mă simt un grăunte neînsemnat față de aureola sfințeniei ce îmi copleșea simțirea cu imensitatea răvășitoare a dimensiunii unei iubiri indestructibile! Aș putea spune multe, fără să spun nimic, pentru că ce ar mai putea fi de spus? Îndrăznesc să cred că încă nu suntem pregătiți a înțelege pe deplin imensitatea și dimensiunea darului făcut de univers umanității, prin regăsirea voastră în uniunea iubirii neîmplinite pe deplin, aici, pe pământ! Poate noțiunea de suflete gemene să poată cumva lumina misterul ce planează, iată, de aproape două veacuri, asupra iubirii inegalabile dintre geniul Eminescu și Veronica, muza sa. Ca orice iubire nepământeană, a fost blamată, judecată, pusă la zid, pentru că depășea puterea de înțelegere a profunzimii acestei manifestări unice, speciale! Mărturisesc, cu rușine în suflet, că nu am citit toate poeziile voastre, sfinții mei călăuzitori în a înțelege puterea cuvântului, însă puținul pe care-l cunosc despre ceea ce reprezentați îmi umple sufletul de sfială și de dorința de închinare înaintea voastră, ca în fața unui altar sacru! Eminescu și Veronica sunt un tot, simbolul uniunii supreme, cosmice, uniți prin steaua nașterii și cea a morții!

La mormântul Veronicăi…

De-ai ști, frumoasă muză,
cât dor aprins stârnești,
De-acea iubire pură,
simțiri nepământești…
Doar unul este geniul,
Unică vi-i iubirea,
Și-atât de îngerească străbate nemurirea!
Citindu-ți epitaful,
cu lacrime pe-obraz
Simții de-ajuns micimea
în care trăim azi!
S-or scrie poate tomuri
și mii și mii de versuri,
În veci nu egalează
a voastre universuri!
Și îngerii din ceruri,
de dorul vost’ răniți
V-au dat eternitatea,
pe veci să vă iubiți!
Îmi plânge sufletul de dor nemărginit
Din drag de versul vostru, genii în infinit!
Mi-i slova prea puțină, să pot mărturisi
Ce-n suflet mi se zbate și nu mai pot opri….
Îmi strigă universul un dor de vis nebun,
Iubirii voastre cuvântul să închin!
Mi-e sacru. Mi-e Luceafăr și mi-e cer
Umila-mi cuvântare, în versul meu stingher….

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț