Întoarceri spre adevăratele izvoare culturale
Mihaela AIONESEI
” Scriitorul Constantin Voinescu – profesor de limba și literatura română de peste patru decenii, cunoscut în lumea literară mai mult ca prozator și redactor al revistei „Oltart” din Slatina, decât ca poet, ne surprinde plăcut cu un volum de poeme intitulat „Știam, Homer, că te prefaci”, Ed. Alana. Un titlu incitant, misterios, care invită la lectură, meditație și întoarceri spre adevăratele izvoare culturale.
Odată pătrunși în „sanctuarul tainic” al autorului, descoperim o lume pe cât de simplă pe atât de fascinantă, din care nu lipsesc temele generale ale poeziei, predominant fiind timpul cu marea lui trecere în care poetul se simte pierdut: „Mă caut/ și-mi este tot mai greu/ să mă găsesc,/ m-am rătăcit prin timp/ ca într-un labirint/ și-n mână nu mai țin/ de capăt/ nici-un fir” (Labirint, pag.104), ori lipsit de „beția” vieții de altădată: „Acum sorb/ ultimele picături de timp/ de pe fundul paharului/ plin cândva/ cu vin” („Beții”, pag 58).
Dar ceea ce face remarcabil acest volum de poezii sunt desele trimiteri către marile personalități care au marcat de-a lungul timpului cultura universală, începând cu: Homer, Aristofan, Eschil, Baudelaire, Verlaine, Mallarmé, Heine, continuând cu Rembrandt, Platon, Mateiu etc. Autori care și-au pus definitiv amprenta și au stabilit direcția culturii în curente literare care sunt valabile și astăzi. Apreciate și îmbrățișate de scriitori care nu s-au lăsat luați de valul modernismului și au rămas fideli principiilor și lecturilor care i-au consacrat, printre care se află și profesorul Constantin Voinescu. Scriitor care și-a croit drumul în literatură cu discreție, fără a epata, fără a se zbate să intre în topuri, mai mult sau mai puțin valabile, remarcându-se de-a lungul timpului ca un slujitor fidel al limbii române, pe care o cultivă ca nimeni altul, având o grijă deosebită pentru a fi vorbită corect. Cunoscut fiind pentru grija și atenția pe care le acordă îndreptării ei, prin paginile cărților memorabile; „Like Gramatica”, „Agramatica, „Din vorbă în vorbă” și cea mai recentă carte, „Limba noastră cea de toate zilele”(coautor).
Citind cu atenție cartea, observ că din ea nu lipsesc nici personajele mitologice care aduc fantasticul în poemele sale, printre care: Icar, Morfeu, Dedal, Ulise, Iliada și Achile, personaje biblice: Adam și Eva, Noe, Iona etc.. Un mod inedit și subtil de a-i readuce în atenția cititorilor, folosind ca procedeu principal al scrierii, simbolistica.
Cum era și firesc, printre cele 163 de pagini cât cuprinde cartea „Știam, Homer, că te prefaci”, nu uită de personaje autohtone, amintind de „Bacovia cântând/ prin parcuri pustii/ la vioară”, poate cea mai potrivită imagine a poetului în lume. De legendarul Meșter Manole – simbol al creației, perfecțiunii, sacrificiului și al dramei din spatele unei opere, unde artistul, indiferent de categoria din care face parte, nu este decât un temerar care „învață zborul cu aripi de șindrilă” în căutarea izvorului.
Un stil inconfundabil, minimalist prin formă, poetul făcând economie de cuvinte în favoarea mesajului și a profunzimii, „stil” care este doar la îndemâna celor care au biblioteci de lecturi în spate. Așa cum subtil reiese și din acest volum care ne poartă prin celebrele cetăți culturale unde a luat naștere arta sub toate formele ei, fiind amintite: Roma, Troia, Olimp, Acropole, Ithaca, Altamira, Levant etc.
Deși prezent în literatura de azi, parcurgând paginile volumului de poezii, observăm că preferă învățăturile care se pot trage din trecutul marilor legende și personalități ale lumii. Luându-se la întrecere cu personaje mitologice , „În ignoranța mea,/ m-am apropiat/ prea mult de Helios,/ scoțându-l din sărite” (Cădere, pag. 64), precum Icar, Helios – divinitate solară din mitologia greacă, ne arată prin trimiterea făcută la ele, că a înțeles morala legendei care avertizează căderea în păcatul trufiei de a ne dori să fim deasupra celorlalți, fără însă, a ne îndemna să ne mulțumim cu puțin, după cum eronat a fost transmis generațiilor mitul lui Icar, așa cum sublinia în cartea sa „Și tu poți să zbori”, Seth Godin. „Există o parte a mitului care nu ți-a fost spusă: pe lângă faptul că i-a zis lui Icar să nu zboare prea sus, Dedal și-a instruit fiul să nu zboare nici prea jos, prea aproape de mare, pentru că apa i-ar distruge aripile. Societatea a modificat mitul, încurajându-ne să uităm o bună parte din el, și a creat o cultură în care ne amintim constant unii altora de pericolele care ne așteaptă dacă ne ridicăm și ieșim din anonimat, dacă devenim vizibili.”
În toată această incursiune în subteranele spiritului, „ca Don Quijote/ printre morile de vânt”, trecând prin „focul sacru” al creației și al devenirii, „reazem” îi este cuvântul prin care ne cheamă „la un dineu/ să ascultăm privighetoarea/ și cântul ei/ din curcubeu!” după ce „Un liliac/ din vechile poeme/ a dat în floare/ în gândul meu” (Veniți! pag.117) Și ce mai dineu! Nu e de mirare că distinsului critic literar Eugen Dorcescu, citind cartea a concluzionat atât de concis și convingător în cronica „În căutarea sensului pierdut”: „Poezia lui C. Voinescu are profunzime, are dramă, are discreție, are noblețe, ARE STIL”. Dincolo de melancolii, de regrete discret menționate, de procedeele artistice și de motivele folosite în unele poeme: (motivul peșterii (Peștera, Umbra, Ieșire), al focului (Foc sacru), al facerii (Donație, Olarul), al zborului (Cădere, Zbor, Conchistador), al întunericului (Bob de întuneric), al potopului (Potopul, Ape tulburi), al timpului (Toaca, Joc, Rod, Fărâmături, Labirint, Clepsidră) ș.a., fără a lăsa să-i scape vreun strop de patetism, rămâne imaginea florală a poetului „Mesteacăn alb/ lăcrimând”, nealiniat noilor tendințe în care se simte „robot stricat/ prin era digitală”.
Aceste întoarceri spre mituri și legende, spre izvoarele culturii universale, având rol de a-l ține departe de pescarii zilei care se întorc cu „năvodul gol”, și nu în ultimul rând, de curățire a spiritului călcând pe urmele pașilor Lui Iisus „căutând izvorul/ tămăduirii de sine”.
Dincolo de spectacolul hidos al lumii, cu clovni, bufoni, dresori, scamatori, arlechini, când cutia milei se fură, visele se confiscă, totul se tranformă, se „updatează” , unde „veacul și-a schimbat parola”, speranțele sunt adormite cu povești despre Feți Frumoși, cenușărese și prinți, esența frumoasă a acestui volum este împăcarea cu sine, așa cum reiese din „Împăcăciune”. Un poem care definește latura creștină a poetului care după ce a sorbit „pe rând prihanele” proprii, dar și pe cele ale lumii, conștientizează deșertăciunea deșertăciunilor, face marele pas de a ierta și a se ierta, alegând cu înțelepciunea celor opt decenii de viață tumultoasă, mult râvnita mântuire aducătoare de pace a sufletului, convins fiind că „Dincolo/ de zăpezile cenușii/ ale tristeților târzii/ arde mocnit/ clipa eternă/ a verbului/ a fi”, după cum își încheie acest nou volum de poeme care reușește să îmbogățească cultura, spiritul și sufletul fiecărui cititor avid de simplitatea și frumusețea cuvântului rupt din
Cuvânt.”
1)Am strecurat
timpul
prin urechea acului
și mi-am cusut
zilele,
una de alta,
să nu mi le mai ia
vântul
ca pe niște frunze uscate
ale toamnei
2)”Îți mulțumesc, Doamne,
că mi-ai lăsat
limpezi zăpezile,
să privesc altfel
lumea prin ele,
ca printr-un vitraliu gotic,
să le port, o vreme,
pe umăr,
ca pe o hlamidă regală
și să le aștern apoi
în cale-mi
ca pe un covor alb
pe care voi păși
spre Tine!”
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 