Dragobete și Dochia
La poale de Ceahlău, o fată ca o zână,
În înghețat pârâu, albește-un ghem de lână,
Ca lacrima-i pârâul, dar lâna-i ca ceaunul
Și nerănit mai are din degete, doar unul…
I-a dat Dochia lână ca smoala, s-o albească,
De vrea cu Dragobete destinul să-și unească.
Durerea ea o-ndură, c-al Dochiei fecior,
Cu un sărut ca focul, i-umplu pieptul de dor.
Cât Dochia-i pribeagă prin negura pădurii,
Căci Traian împăratul vrea să-i răpească nurii,
La poale de Ceahlău, din brazii cei mai tineri,
C-un trandafir în mână se-arată Sfinta Vineri
Și floarea când o pune alăturea de ghem,
Se-albește-ndată lâna de negrul său blestem,
Dar dragu-i Dragobete, de mamă-i însoțit,
E Dochia ce-n nouă cojoace s-a-nvelit…
Ea-ncearcă să răzbată spre măgura din munte,
C-atâtea vitregii, Traian n-o să înfrunte…
Crezând că trandafirul e semn de primăvară,
Urca, lăsând cojoace, să fie mai ușoară…
Ajunsă-n vârf, în ie, prin crivăț și troiene,
O preschimbă în stâncă, noianul de blesteme.
Fecioru-i drag ajunse spre vârfuri mai târziu,
Din ochi, mărgăritare spun dragostea-i de fiu…
Și-ar vrea din trupul stâncii să crească un lăstar,
Cu dragoste de mamă, prin păr să-i umble rar…
Redactor: Mira Minu
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 