Ferestre suspendate între epoci.
o lacrimă în praf
omul e o lacrimă căzută în praf.
din clipa în care se naște,
poartă amestecul tainic al apei
și al pământului, al fragilității
și al greutății luminii.
lacrima este dorul, mila, plânsul.,
praful este uitarea, pulberea,
din care s-a zămislit trupul.
când cele două se întâlnesc,
se naște lutul-chipul viu al omului.
lutul nu este doar materie, este poveste.
dar lutul nu rămâne niciodată același.,
se crapă sub soare, se înmoaie în ploaie,
se frânge în mâinile timpului.
așa și omul, poartă urmele zilelor
ca pe niște fisuri prin care lumina
poate intra.
lacrima este partea cerească a lutului.
ea îl spală, îl înmoaie, îl face
din nou modelabil, fără lacrimă, lutul
s-ar usca, s-ar face praf și ar fi
luat de vânt. fără praf lacrima
s-ar risipi fără sens, s-ar evapora
în neant. doar împreună dau formă vieții.
poate că omul nu e altceva decât
o încercare a lacrimii de a rămâne
pe pământ, sau în dorință a prafului
de a se ridica spre cer.
și când omul pleacă, lacrima se evaporă,
iar lutul se întoarce în praf.
dar urma lui rămâne o amintire umedă
pe pământul lumii trecătoare,
o clipă în care lacrima și praful
s-au iubit.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 