Așează-ți linia vieții la mine în palmă, sculptează-ți chipul în marmura inimii mele și scrie pe pergamentul ei cel mai frumos poem de iubire.
Îmbracă-mă cu dragostea ta, pasăre cu ochi albaștri, adună-mă și mă întregește. Stinge-mi văpaia de pe buze cu gura ta și alungă-mi nopțile albite de insomnii cu trupul tău de poveste.
Cuprinde-mi obrajii în căușul palmelor mângâietoare și încolăcește-te în jurul meu ca un colac de salvare ; nu-ți fie teamă de ninsoarea de pe părul meu. Tu ești izvorul nesecat al vieții mele, ești respirația cea binefăcătoare.
Așează-ți linia vieții în inima inimii mele și fă-mi din fiecare anotimp o sărbătoare.
Năvalnicul zbor incită, lacul, dealul, și câmpia… oare, de ce, ciocârlia își înalță-atât de sus, zborul său mirobolant? Când, putea la fel de bine să-l înalțe-ntre sulfine!
Pentru cei ce-au uitat că vremelnice-s toate, Că ne pune Timpul între mici paranteze, Zic: oprește-te , omule, stai și-aici te socoate, Fă ca ceea ce spui și ce faci, să conteze!
Rupe ziua-n bucăți , noaptea fă-o lumină, Dacă bunul sau buna te-au învățat să fii Om, Pleacă-ți fruntea semeață, ești un pumn de țărână, Mai cârpește o haină, mai sădește un pom.
Pune miere în toate, mult mai scump e veninul, Întunericu-i scump, mult mai bună-i lumina, Când la poartă în noapte îți va bate străinul, Cu-ndoită credință, tu cu el să-mparți cina.
Mai ascute o coasă, mai sleiește-o fântână, Vorba dreasă cu sare, să n-o slobozi ușor, Căci răsplata-i cu Cel ce-ntr-o zi o să vină, Nu va fi veșnic soare, cum nu veșnic e nor.
Să nu uiți, trecătorule, care-ți este măsura, Să privești deopotrivă la pământ și la cer, Purtător de iubire, tu să uiți ce e ura, Să trăiești ca și cum nu ai fi efemer!
Personificarea își face loc încă de la început în poemul Cristinei Tunsoriu. Ea se simte a fi nu doar o frunză, nu doar o simplă muză ci chiar „stropul de ploaie”, „bobul cel dulce din vița de vie” și încă multe alte elemente din natură: „copac”, „toamnă”, „norul”, „dorul”, „raza de soare”. Toate acestea o inspiră și îi creează o stare de bine. Poate fi, de asemenea și „un pește mic”, și „o notă dintr-o simfonie” ori „zâmbet”, „plânset”, „punctul infim de extaz și agonie”, „un străin în noapte”, „o flacără aprinsă”. Starea sa sufletească, o stare de bine, îi creează toate aceste gânduri, se metamorfozează parcă după cerințele sufletului său, care tresare și se emoționează, radiază la fiecare element din natură, pentru că ea este îndrăgostită de această natură, pentru că o iubește cu tot sufletul său, pentru că o simte și pentru că face parte din ea. Se dovedește a fi o fină observatoare a tot ce se întâmplă în jurul său, ea poate însufleți chiar și obiecte. Prin acest poem, autoarea ne induce starea sa pozitivă, ne bucură sufletul și ne trezește dorința de a fi în mijlocul naturii și de a experimenta tot ce a simțit ea, să ne simțim și noi la fel de vii ca și ea. Un minunat poem, felicitări, Cristina Tunsoiu! Florentina Savu
Sunt frunză
Sunt frunză, sunt muză sunt stropul de ploaie… Sunt bobul cel dulce din vița de vie, Copacul pe care vântul îndoaie…. Sunt toamnă, înseamnă că sunt arămie!
Sunt norul, sunt dorul pierdut prin castane, Sunt raza de soare ce apune in chindie… Sau peștele mic ce visează oceane, Sunt ultima notă dintr-o simfonie!
Sunt zâmbet, sunt plânset ce uneori doare, Sunt punctul infim de extaz și agonie… Străinul din noapte când teiul e-n floare, Sunt flacără aprinsă, înseamnă că-s vie!
Pături de brumă pe sufletul meu, lacrimi amare culese în palme. Vântul pustiu îmi strigă mereu, și-o buhă îmi plânge cântec de jale.
Cuvinte cu drag n-au vrut să existe, degeaba le caut în tristu-mi amurg, iubirea pierdută, n-a fost să reziste, rătăcește aiurea prin vechiul meu burg…
Dimineța-mi găsește zâmbetul rece, și soarele trist în suflet pătrunde, prin gându-mi pustiu o umbră mai trece, aleargă nebună, durerea-și ascunde.
Inima-n mine încă mai plânge litanii ce curg și vin înspre lume, ecoul strigării poate ajunge-n urechile lumii încă antume…
C A T R E N E A L B E . de Anatol Covalli . 1 Bătrân şi singur îmi car în spate anii . Câteva vreascuri, umezite de lacrimi. 2 Greierul cântă. Furnica se opreşte câteva clipe ca să îşi şteargă fruntea. 3 Lumina lunii, delicată maramă pusă pe stele ca iar să ne vrăjască. 4 Aprilie trist. Florile de pe ramuri înzăpezite şi speriate de moarte. 5 O adiere a trecut pe aproape înmiresmată şi cu rouă pe gene. 6 În cânt de păsări se sărută-n poiană flori şi albine şi razele de soare. 7 Ploaie de vară. Fete ce se cred nimfe râd şi dansează cu tinereţea-n sânge. 8 O magnolie ne înfrumuseţează clipa iubirii, care de-abia începe. 9 Un brad pe culme. În jurul său numai stânci. Singurătate în mine şi-n natură. 10 Ieri primăvară. Când a fost vară, toamnă că azi e iarnă, e ger şi-ntruna ninge… 11 Octombrie , iar îşi şterge de pădure mii de peneluri cu culori diferite. 12 Sub mii de stele rătăcesc toată noaptea de unul singur, sub zdrențele tristeții. 13 Sfârşit de toamnă. Primii fulgi de zăpadă mă bat pe umeri cerându-mi să le surâd. 14 Toamnă târzie. Ca pomii din livadă tristeţe scutur din pomii amintirii. 15 Noapte de iarnă. Mie mi-e cald, dar fulgii tremurând de frig îmi cer să-i iau în casă. 16 Sunt sigur că-ai fost. Urmele paşilor tăi sunt pe troiene şi-ar vrea să îmi vorbească 17 Sute de garduri care mă înconjoară şi niciun pârleaz pe care să mă caţăr. 18 Ce mare pictor a zugrăvit pe dealuri tabloul toamnei în culori pastelate? 19 Privesc în transă pământul însângerat. Maci roşii pe câmp, pe care-i simt şi-n mine. 20 O adiere şi păpădiile plâng după puful drag, care mă înconjoară. 21 În zorii zilei, cu picioarele goale prin stropi de rouă cu răcoare divină. 22 Cireşi în floare. Şi vântul se opreşte ca să le-admire mirabila splendoare. 23 Două rândunici stau triste lângă locul unde-a fost cuibul, casa lor părintească. 24 Regina nopţii sărută cu miresme Calea Lacte ce clipește șăgalnic.
Zbor spre înălțimi 