Am ars cu flăcării vii, nemărginire Și din tăciunii și cenușa ce-a rămas Mă recroiesc reînnoindu- mi fire Poveștilor nespuse să dau glas…
Mi-e arsă gura de cuvinte ce-au tăcut Și de milenii răscolite în zadar Ce mi-au crestat adânc în lut de început Torcând într-una din al vieții calendar…
Mi-e secetă și dor de picurii de rouă Ce se așterneau cuminte-n zori de zi Croind făgaș de viață inocentă, nouă Reconturând iar sensul de a trăi!
Cosița se-mpletea în râuri de candoare Și gânduri se-adunau în cuiburi de lumini; Sub fruntea cerului, doar răsăritul moare, Apusul stă ascuns în aripi de flamini.
Te-am sărutat pe buzele de clorofilă, Regina nopților albite de fobii, Și-am alungat, din suflet, clipa de argilă Ce-mi sta o za în lanțul stinselor robii!
O, gingașă eroare, pasăre fluidă, Cu timpul semănat în cântul sibilin, Te-aleargă lorzii toți, în luturi să te-nchidă, Ca oasele de soare-n ochii de venin!
Și mă sorbeai în pâlpâit de aripi sure, Ca roua, peste buze, florilor de mac Și-n roșul de chindii al zbaterilor pure, Muream și eu, și tu, și veșnicul tic-tac!
Viața ca un gard de sârmă ghimpată (autor: teodor dume)
E mult prea devreme sau poate mult prea târziu să-mi părăsesc viața și să ating colțul cerului cu buzele însângerate de macii crescuți pe coapsele unei femei satisfăcute sau poate ar trebui să mai învăț câte ceva din primul sărut când ochii îmi erau umiliți de întunericul din interiorul unui adolescent insistent aflat la primul oftat
nu nu sunt o victimă ci poate doar un complice
mă uit în ochii ei și învăț învăț să rostesc cuvântul pe care nu l-am spus de multă vreme e ca mersul pe apă căderi scufundări și atât…
nu nu vreau să cred că-mi pot înlocui viața aerul e toxic și lumea din jurul meu mă înghiontește cu privirea și timpul se întoarce împotriva mea
e mult prea devreme sau poate mult prea târziu să ridic ancora prinsă în cadavrul aceluia care am fost la ceasul în care am depus peste lacrimi și suferință o coroană de flori roșii mă uit în ochii ei și văd o singurătate ce s-a sinucis din dragoste întârziată
știu că e mult prea devreme sau poate mult prea târziu să trec dincolo gardul de sârmă ghimpată să mă aplec pe genunchi la mormântul ei și să strig Doamne!
și mai știu că și singurătățile iubesc ca și oamenii
Tăceri Chiar primul val a netezit nisipul, palatul s-a surpat în amintire, tu ți-ai ascuns tăcând de mine chipul. Doar luna e statornică-n iubire Regatul tău de-acum mă ocolește, iar miezul lui fierbinte și subtil, însămânțat în buză-mi încolțește și locuiește-n dorul meu fragil Știu talpa ta plecând mă bănuiește, pe glezna îți atârnă chei de lut, în mine rugăciunea ostenește și nu te pot întoarce la-nceput Deși mărunt, te cer din veșnicie îndurerat mă port lângă pământ și îți aștern sub pas poteca vie să te aducă-ntreagă unde sunt.
În suflet sunt poetă, pe stradă-s oarecare O umbră care trece în zdrențe camuflată Adesea scriu poeme în stări de tulburare Iar în normalitate sunt o neadaptată
O cruce port în spate făcută din cuvinte Cu pași de condamnată o duc cu greutate Pe ziduri am icoane, și-n inimă morminte La care lăcrimez dintr-o necesitate
De mă vedeți în stații, citind o poezie Atunci veți înțelege că prozodia moare Și singura speranță deșartă și târzie Rămâne dumnezeul ce-i încă în vigoare
Iar de voi sta pe stradă cu târfe și savanți Nu sunt o cerșetoare, ci autor de carte Pe care n-o să dați niciunul câțiva sfanți Că n-aveți timp de slove când știți că sunt deșarte (Și da, aveți dreptate!)
De mă zăriți pe trepte, uitându-mă în gol Nu e un act de teatru, nici fală sau paradă Doar îmi înec durerea ca fetuși în formol Când ultima dorință a sucombat schiloadă
În sânge sunt poetă, pe stradă sunt fugară Ce-și poartă trupul vechi prin gări, cu predilecții Pe chip am răni ascunse, sub lacrima amară Iar gândurile-mi zboară spre alte intersecții
De mă vedeți prin parcuri, cu ochii într-o carte Nu-mi cereți să zâmbesc sau să vă dau speranțe Că-n lumea asta oarbă speranțele-s deșarte Când ne sufocă vicii, tăieri și ordonanțe
Iar când oi sta în ploaie cu haina descheiată Nu-s beată, nici nebună, ci stau la semafoare Ca ultima poetă de muze răsfățată Și-n piept în loc de clopot bat tobe funerare
Mă veți găsiți la iarnă cu flori lângă morminte Și nu-ntrebați de cine mi-e dor și-s răvășită M-a privegheat o vreme altarul de cuvinte Și-o candelă aprinsă-n biserica greșită
Când voi umbla pe stradă cu părul tot mai nins Nu-i teatru, nu-i nici rol dar nu-i nici renunțare E doar ce-a mai rămas dintr-un cuvânt aprins Ce arde într-un trup cu vise trecătoare
Zbor spre înălțimi 