după ce vei pleca, eu mai rămân o clipă în tămâia amurgului fiindcă vreau să văd mai bine înclinarea axei pământului străbătând licoarea din sticlă iar după ce se vor frânge în golul orbitelor toate aripile zărilor, voi pune oamenilor purpurii nume de păsări
eu mai rămân o luminare de răsărit pe marginea drumului să-mi pot privi sufletul galopând prin răcoare, pe pustie, abia după aceea voi pune tinereţea înapoi în clepsidre
după plecarea ta voi mai rămâne cam cât o tăcere de codru să pot arde chiar și cenușa dimineții pe rug, cu tot cu trup, cu tot cu umbra trupului pe câmp, pentru ca ochii mei să poată alerga liberi deodată cu caii pe urmele tale până vor simţi tot cristalul orizontului ca pe-o tristeţe adâncă rotindu-se ascuţit în pupile *
Într-o zi cu nori, Costica, doamnă bine, din popor, A luat- o pe Georgica de-o ureche și-un picior Și-amândouă împreună, dând din gene cu ardoare, Au plecat cu voie bună în oraș la o plimbare. Şi, normal, cu energie și cu stil adevărat, După cum se foarte știe că era de așteptat, Șapte ore, opt sau nouă sau chiar zece și mai bine, S-au plimbat chiar amândouă prin pet-shopuri, magazine… La un foarte discutabil admirabil moment dat, Cât se poate de capabil și de bine conturat, Incredibila Costica, de uimire arhiplină, A văzut, prea mititica, într-o falnică vitrină, Lâng-o sticlă potrivită ce părea a fi de suc, O pereche-obişnuită de mănuşi de cauciuc. -Georgicuțaa, soro, fată, vino repede şi iute! A strigat chiar ea, mirată, preţ de câteva minute. -Ce s-a întâmplat, măi, dragă? a răspuns Georgica, tare, După ce o oră-ntreagă s-a uitat puţin la soare. -Ia priveşte! Ce e alea? Spune-mi repede şi mie, Că de nu, m-apucă jalea și fac circ şi gălăgie! -Fată, eşti într-o ureche? Sau te-ai îmbătat cu suc? Alea este o pereche de mănuşi de cauciuc! -Hai că-i de belea povestea! Mega-giga-super-tare! Da’ mănuşile acestea la ce este bune, oare? -Tu, Costica, ori eşti beată, ori nu vezi, ori nu auzi! Să te speli pe mâini, măi, fată, simplu, fără să te uzi!
Am învățat să nu mai cred în vise, Realitatea doare, uneori, Am tot bătut la uși mereu închise, Iluziile au pierit în zori.
Sunt iernile mai lungi și tot mai dese, Zăpezile au devenit eterne, O neagră pânză peste cer se țese, Tăcerea peste suflet se așterne.
Îmi plânge luna pe un colț de nor, Au înghețat și valurile mării, Aripile mi-au fost tăiate-n zbor, M-am afundat în mlaștina uitării.
Acum nici frunza nu mai este verde, S-a risipit culoarea din petale, Privirea ta n-o să mă mai dezmierde Și n-ai să-mi mai apari, zâmbind, în cale.
S-au despărțit cărările devreme, Ne-am rătăcit pe albele câmpii, Las glasul inimii să mi te cheme, Poate nu e târziu și ai să vii.. Autor:
Cătălin Iancu Coordonator: Mirela Soimaru Grup: Zbor spre înălțimi 22.03. 2021
Şi ninge iar, acum, în primăvară, cum numai iarna doar mai ninge, îmi pare chiar că fulgul se prelinge, să-l pot cuprinde-ncet, în palma mea fierbinte.
Cu mintea-mi de poet din nou las să se vadă cum vor rămâne scrise momente de sfârşit, a iernii ce-are-acuma de drept zile proscrise, în versuri tumultoase de netăgăduit.
Ai fost frumoasă Iarnă, mereu la fel vei fi, dar Primăvara doamnă, de-aici te va goni, să zbori spre lumi, departe, unde ţi-e locul sfânt, ca Primăvara iarăşi să vină pe Pământ.
Şi ninge iar, acum, în primăvară, cu ultima zvâcnire a iernii pe Pământ, curând vedea-vom iarăşi frumoşi muguri în floare, ce va renaşte viaţa Constantin Nicolae Gavrilescu
Aşa cum ştii şi ţi-am promis Azi am deschis sertarul Am scos din el numai un vis Ca să-mi înec amarul. L-am tot ţinut secret o vreme Dar nu mai pot, sunt obosit, Nu-ţi fie frică,nu te teme Eu doar pe tine te-am iubit. Am ţinut visul la închisoare Dar iată azi e primăvară Am ieşit cu el la plimbare Poate aşa nu-o să mă mai doară. Eu tot pe aici, tu tot departe Mă plimb gândindu-mă la tine Te ţin pe pagina din carte Şi mă tot mint că-mi este bine. Şi cu regret sertarul iar Îl voi închide încă-o dată Sperând să nu fie-n zadar Şi primăvara minunată.
Uneori, mi-s geruri pe vise… Uneori, îmi fulgeră-n ceruri promise… Uneori, nici eu nu mai știu Să despart eresul, de adevarul viu… Îmi scutur de rouă privirea, Arunc în abisuri, dezamagirea, Și las tăcerii repaos un veac Să-mi toarne pe rană un leac… Nu sunt mai mult decât o simplă fata… Incerc să-mi fac cărări prin viată, Din gânduri ce se zbat în tâmple Și versul care sufletul îmi umple… Mi-e dragă puritatea…. Nu sufăr nedreptatea…. Aspir la neînteles, Croind alt univers! Am rătăcit o vreme Prin ceruri gri, pustii… Las visele să-mi cheme Doar adevăruri vii… Nici nu sunt, complicata… Nici nu-mi doresc prea mult.. O lume minunată… Fără eres și crud…. Mă dor ascunse gânduri Mă dor umbre tăcute Ce își hranesc orgolii Călcând pe întrecute Ca intr-un joc bezmetic De suflete ucise De-un vânt turbat, eretic Ce urcă strivind vise… Și-atunci, îmi strig tacerea, Îmi iau cu mine gândul, Și spăl cu lacrimi fierea Ce mi-a închis cuvântul…. Las umbrei doar răgazul Să-și curete ursirea… Și-mi iau doar bun ramasul De toată urgisirea… Nălucii strecurate în visele-mi curate, Îi las cenușa iluziei deșarte Din visu-i ce împarte Promitătoare ceată, ce va dispare – n noapte!
HANSEL ȘI GRETTEL -CEI DOI FLUTURAȘI ȘI REGINA NOPȚII ~Georgeta Rada~
Dintre toate poveștile, lui David îi plăcea cel mai mult Hänsel și Grettel, poate pentru că nu avea și el o soră. Și-a dorit atât de mult o soră, măcar una mică, mică de tot, cât Tom Degețel sau cât Muc cel mic dar… era singur la părinți, singur la bunici, de aceea îi plăceau atât de mult poveștile despre frați. Inventa povești despre cățeii, pisicile și boboceii din curte pe care îi legase cu un jurământ numai de ei și de el știut, ca frați. David avea în fața casei o grădină micuță, plină cu flori. Avea atâtea nume câte flori erau în ea. Mai întâi era grădina năsturașilor, apoi grădina zambilelor, a narciselor, a lalelelor, apoi a bujorilor, a crinilor, a trandafirilor, toamna era grădina crizantemelor și a tufănelelor. Numai iarna era gradina unui brăduț mic care nu voia deloc să crească și îl tot aștepta pe Moș Crăciun să-i spună că el vrea la munte . Toate aceste flori, chiar și brăduțul, fuseseră plantate în grădină de mama, de bunica și de David, doar că vântul, un grădinar plin de surprize, adusese, nu se știe când, niște semințe din care răsăriseră câteva fire plăpânde de Regina-nopții . Nu este o floare făloasă, n-o s-o găsiți niciodată în florării, e fragilă, sfioasă, albă ca o mireasă și își deschide florile numai seara, târziu. Are o mireasmă suavă și smerită . Seara, David și bunica udau florile din grădină și apoi spuneau povești lângă fântâna care susura în limba izvoarelor, cântec de leagăn pentru stelele ei din adânc. Acolo, lângă fântână, David învățase să deschidă cartea poveștilor din Carul Mare, din Casiopeea și mai învățase că și în cer e o Cloșcă cu pui, o Lebădă, le zice constelații, învățase unde este Carul Mic, poate un car pentru copiii din cer, cine știe ?!… Într-o seară de vară când Regina-nopții își ridicase capul să vadă și ea grădina din cer, au venit, pe neașteptate, doi fluturi mari cât palmele lui David ( am uitat să vă spun că David avea cinci ani ) . Aveau trompe, parcă erau frați cu elefănțelul Dumbo . Nici David, nici bunica nu văzuseră niciodată astfel de fluturi, deși, zicea bunica, văzuse în viața ei roiuri de fluturi. Seri la rând veneau la aceeași oră, la răsăritul lunii, iar David îi aștepta cum își aștepta povestea din fiecare seară. Niciodată n-au venit mai mulți sau doar unul, veneau doar ei doi și doar la Regina- nopții . Și David a făcut din taina acestor seri o poveste pe care o poartă cu el și acum când e mare. Cum credeți că se numește povestea ? Bineînțeles că Hänsel și Grettel, dar nu scrisă de Frații Grimm, ci de David . Bunica ar fi vrut să fie coautor și i-a spus lui David că cei doi fluturi seamană cu doi curteni care vin seara să-i spună reginei ce se întâmplă ziua prin regat și să primească poruncile pentru a doua zi . David nu a fost de acord și i-a reproșat bunicii cu un surâs ușor trist: ,,- Ai uitat povestea, bunico, cei doi frățiori vin să-i aducă mamei lor lumina ochilor în grădina Raiului. Tu nu vezi că ea se uită la cer si ei vin tot din cer? Eu cred că ei vin să-și facă rugăciunea cu îngerașul, împreună cu mama lor!..” Voi ce credeți, copii ? GEORGETA RADA 05.04.2021
Am bucuria să vă anunț câștigătorii celei de a șaisprezecea etape a concursuluI ,,TRIOLETUL UN SMARALD AL POEZIEI”.
Vă mulțumim tuturor pentru participare și pentru frumoasele mărgăritare cu care ne-ați încântat inimile
Nu uitați, de azi începe o nouă etapă a concursului, deci o nouă ocazie de a căuta în adâncul sufletului dumneavoastră, noi mărgăritare, pe care să le oferiți cu drag cititorilor și eternității.
Topul premianților de azi este:
Premiul special: Mama ~Anca Man ~
Mamă, icoana mea tu ești Și vei rămâne-așa mereu, Tu dintre stele mă privești, Mamă icoana mea tu ești. În suflet simt că m-ocrotești Atunci când drumul mi-este greu, Mamă, icoana mea tu ești Și vei rămâne-așa mereu.
De ziua mamei ți-aș fi dat Un buchet de lăcrămioare, Pe obraji te-aș fi sărutat, De ziua mamei ți-aș fi dat, Într-o zi Raiul mi te-a luat, Azi aprind o lumânare… De ziua mamei ți-aș fi dat, Un buchet de lăcrămioare.
1)Iglu ~Monica David ~
Într-un iglu de lumină A-nghețat liniștea albă Soarele și-a pus cunună Într-un iglu de lumină. Coboară și mândra lună Raza mătăsoasă, dalbă Într-un iglu de lumină A-nghețat liniștea albă.
2)Doamne și Domnișoare ~Peteleu Alex ~
O Primăvară frumoasă, Vă doresc frumoase doamne.! Pentru grația aleasă O Primăvară frumoasă Si-un pahar de tămâioasă, ! Un mărțișor de la mine! O Primăvară frumoasă, Vă doresc frumoase doamne !
3)Poezia mi-e dulceața ~Felicia Percec ~
Poezia mi-e dulceața Picurată pe inimă, Ea îmi îndulcește viața. Poezia mi-e dulceața, De pe buze , dimineața, Mă face să fiu mai bună. Poezia mi-e dulceața Picurată pe inimă.
Zbor spre înălțimi 