La ceas târziu de seară, când stelele răsar, Cuvinte treze,-n minte, voi SCRIE-n VERSURI iar, Ieșite să-mi înece al inimii VENIN, Se prind de-al meu CONDEI și înspre mine, vin.
Se lasă mângâiate de a cernelei pană Și ies timide, afară, RIMA să își aștearnă. Pe-o foaie de hârtie, METAFORE se-adună Din gândurile minții, durerea lor să-și SPUNĂ.
Sufletul e ȘOCAT, de câte stau ascunse În labirintul lui, prin locuri nepătrunse. Trăirile de-o viață, mocnind în jar nestins, Renasc în dulci poeme, din focu-minții, aprins.
Emoții, sentimente, toate se-ncununează În versuri ce nu pier, prin nemuriri valsează. Din oameni, PLINI de har, se naște-o poezie, Înc-o SUTĂ de ani de-or trece, ea e vie.
În fiecare primăvară brândușele aduc culoare în mai multe zone montane din țară… La topirea zăpezilor, când vremea se mai dogorește, chiar dacă vântul nu contenește, Mama Natură deschide un nou sezon de frumusețe, viu colorat, pe câmpuri, în păduri, ori la poalele munților.
Munții freamătă a primăvară, iarba fragedă rupe monotonia de culoare, iar tabloul spectaculos vine cu un covor moale, gata de defilare, unde brândușele abia aşteaptă un semn pentru a ridica, ca pe tocuri, floarea violetă, primăvara timpuriu la concurență cu ghiocelul.
Ziua Brândușei de Primăvară – simboluri și superstiții
Potrivit tradiției populare, la final de martie, pe 30 ale lunii, se serbează Ziua Brândușei de Primăvară, care încheie șirul obiceiurilor lui Mărțișor. Este un moment mai puțin cunoscut, dar plin de simboluri și superstiții.
Se spune că brândușa nu ar fi o simplă floare. Ion Ghinoiu, în cartea “Zile și Mituri” amintește despre două surori gemene frumoase, alungate din casă de mama vitregă, una primăvara devreme, alta toamna târziu și preschimbate apoi de Dumnezeu în flori. Se consideră că brândușa de primăvară e floarea viilor, iar cea de toamnă e a morților.
O altă variantă spune că cele două surori ar fi umblat mult prin pădure, plângând și jelind, până când Toamna le-a auzit și le-a transformat în brândușe. Una avea să înflorească primăvara, cealaltă, toamna. De atunci ele se caută mereu, dar nu se întâlnesc niciodată.
Tot în popor se amintește de puterile vindecătoare și magice ale acestei flori. Se spune că Sfântul Valentin, pe când era în închisoare, s-a îndrăgostit de fiica oarbă a unui gardian. I-a făcut cadou o brândușă care a vindecat-o de orbire și o scrisoare semnată “De la al tau Valentin”. De unde și simbolistica brândușei, de floare a iubirii.
O altă legendă spune că Brândușa era fata cea mai mică a împăratului Florilor pe timpul când un zmeu amenința împărăția, cerând jertfă bărbătească în fiecare an. După ce Brândușa s-a căsătorit cu un prinț, la scurt timp zmeul a venit și l-a răpit, ducându-l la castelul lui. Văzând acestea, fata a refuzat să lase salvarea lui pe mâna oștenilor de la curte și a pornit singură în căutarea zmeului, pe care l-a provocat la duel, biruind după 7 zile și 7 nopți De atunci se spune că numele de Brandușa sugerează putere și curaj, o persoană care pune pasiune și loialitate în tot ceea ce face și va face tot posibilul pentru a-și atinge idealurile.
Tot în negura timpurilor se pierde și legenda Brandușei, o fată de la palat, frumoasă cum nu se mai văzuse, bună la suflet și harnică foc. Aceasta salva animalele din pădurea apropiată, prinse în capcanele vânătorilor și le îngrijea pană se făceau bine. Într-o zi, fermecată de frumusețea naturii renăscute s-a ratacit, nu a mai găsit drumul și noaptea târziu, a căzut într-o prăpastie și a murit. A fost găsită dimineața de animalele pădurii, care de atunci o jelesc în fiecare primăvară, iar lacrimile lor se transformă în brândușe care împânzesc pădurile, câmpurile și văile luminoase.
Bineînțeles, sunt numeroase locurile unde se întâlnesc brândușe de primăvară. Rugămintea noastră este să nu le rupeți. Așa cum ne arată și legendele descrise, acestea merită să fie iubite, admirate, pictate, fotografiate, mirosite, ocrotite, dar nu rupte.
Demult, demult, povestea spune despre o țară îndepărtată în care floarea de cais nu se uscase niciodată, iar soarele era mereu strălucitor pe-un cer albastru de azur și oamenii nu cunoșteau cuvântul trist, dezastru. Regina zâmbea mereu și regele era fericit pentru că reușise sa aibă un asemenea regat în care lacrima nu tulbura niciun chip iar oamenii din împărăție îi adorau și pe el și pe regină…Era acolo numai vară dar o vară deosebită de a noastră…O vară în care arșița nu exista iar curcubeul era prezent în fiecare dimineață…Ploua doar noaptea, o ploaie cuminte care nu lăsa florile să moară…Și pentru ca fericirea să le fie deplină Dumnezeu le-a dăruit o fetiță… Soarele și lumina erau tot ce aveau mai prețios și i-au dat numele, Prințesa Soarelui…Din micul ei pătuț chiar venea o lumină caldă iar ea era atât de frumoasă încât părea un înger…Dar, pentru că întotdeauna există și un dar, spre seară veniră ursitoarele…Două dintre ele i-au promis frumusețe și mult noroc iar cea de-a treia…e prematur să va spun ce i-a dăruit!… Lângă acest minunat regat al luminii și al iubirii se afla un alt regat…Regatul întunericului, iar în acesta era tocmai invers decât în dincolo…Ploua mereu, iar vântul era puternic, norii erau negrii și totul era cenușiu și trist iar regele și regina erau țâfnoși și tare răi…Toți oamenii se temeau de ei…Soarele era supărat și nu răsărea niciodată…Aveau și ei un băiat frumos dar sufletul lui era negru și rău ca și al părinților săi… Erau toți trei invidioși văzând că vecinilor le merge atât de bine…Și au hotărât să se răzbune pe ei…
A fost odată ca niciodată o fată, o adolescentă tare frumoasă care într-o zi a mers cu prietenele sale la cinema să vizioneze un film indian cu Raj Kapoor și anume "Vagabondul".
Cât de fascinată a fost tânăra moldoveancă de muzica și portul indian, de eroul principal din film, cât de emoționată! Astfel se face că pe loc a luat o hotărâre capitală: va învăța limba hindi și va studia asiduu pentru a și-o însuși și pentru a acumula cât mai multe cunoștințe privind cultura, tradițiile, cântul, portul și dansul din acea lume ca de basm. Și cum avea și voce desigur că dorea să cânte muzică indiană dar să și danseze, să fie o artistă completă. Zece ani i-au trebuit Mariei să se perfecționeze și să îndrăznească apoi să plece pe pământul Indiei pentru a-și cunoaște idolul acela care o determinase să ia o hotărâre atât de radicală și să facă atâtea sacrificii timp de un deceniu. Ajunsă în acea țară care o fascina pur și simplu, l-a cunoscut în cele din urmă și pe Raj Kapoor cu care a legat o frumoasă prietenie, având în plan profesional o colaborare extrem de fructuoasă. Posibil ca între ei să se înfiripat și o idilă, cert este că ea a devenit curând foarte cunoscută în întreaga Indie fiind considerată a fi chiar una de-a lor. Ziarele o numeau „Fata din Carpați”, fată care ani de zile a avut lumea de pe trei continente la picioare. Premierul Indiei de pe vremea aceea, Indira Ghandi, o cunoscuse deja în România. Între timp auzise multe despre ea și a invitat-o personal în țara sa unde a întâmpinat-o cu onoruri pe covorul roșu. Naarghita sau Maria, „Fata din Carpați”, era o Prințesă-Lună de o frumusețe răpitoare: ochii mari, frumos conturați, sprâncene arcuite și fine, nas delicat, obraji perfecți, bărbie rotundă, dinți ca niște perle strălucitoare, buze senzuale, zâmbet cuceritor, care îi lăsa la vedere gropițele din obraji, un gât de silfidă, brațe de prințesă, trup de zeiță… Mișcările brațelor sale, atunci când cânta și dansa, erau ca o vrajă: ele spuneau povești, vorbeau. Prin degetele sale fermecate, lungi și subțiri cu unghii perfecte și vopsite discret, ea transmitea muzică, emoții, sentimente, stări sufletești, pasiune. Degetele sale dansau, erau ca niște coarde de harpă care prin atingere unele de altele eliberau niște acorduri dumnezeiești care emoționau până la lacrimi, îți simțeai piele ca de găină și părul de pe corp ca țepii de arici… Își purta sariurile cu atâta eleganță și strălucire și la fel tot ce avea pe ea: eșarfe, bijuterii, brățări… Avea un corp ca de zeiță iar capul îi era acoperit cu un păr negru ca abanosul și atât de bogat, purtat de cele mai multe ori, o parte strâns într-un coc foarte complicat și elegant iar o parte lăsându-l să-i cadă liber pe umeri sau pe spate. Surâsul său părea mai degrabă surâsul unei fetițe sau al unei adolescente. Părea ingenuă, era atât de dulce și dezarmantă! Cum să nu te îndrăgostești de așa o făptură perfectă din toate punctele de vedere? Cum să nu se fi îndrăgostit de ea faimosul actor Raj Kapoor? Iubirea dintre ei a fost una deosebită însă Naarghita era și Maria, adică româncă, iar în sufletul său erau înrădăcinate precepte puternice și sacrificiul făcea parte din ființa sa, din ființa Mariei adică. Nu s-a căsătorit niciodată tocmai din dragoste pentru meserie, pentru public, pentru aplauzele acestuia, spunea ea. Prințesa noastră și a Indiei umplea stadioane la concertele sale, era admirată și adulată mai mult decât oricare divă. Smulgea lacrimi și ropote de aplauze, stârnea pasiuni… Viața aceasta tumultoasă, cu concerte în mai toată lumea, cu succese fulminante peste tot pe unde trecea, cu bani foarte mulți dar pe care nu a pus preț niciodată, la un moment dat a început să se stingă puțin câte puțin. Prințesa-Lună intră de bunăvoie într-un con de umbră și dispare de pe ecranul succesului atunci când cunoaște durerea, când persoanele cele mai dragi inimii sale pier din această lume rând pe rând: mama sa, Raj, Indira Ghandi și alții. „Fără iubire eu nu pot să cânt” avea să spună ea la un moment dat. Din cauza acestor pierderi plângea mai tot timpul și nemaiputând face față durerii părăsește scena, nu se mai regăsea, dorește să se retragă singură, neștiută și nevăzută de nimeni. Prin izolarea totală de lume ea a considerat că este mai aproape de cei dragi și pierduți prea de timpuriu, găsește firesc să se lipsească de toată bogăția și strălucirea de care se bucurase până atunci, de toată gloria. Și-a petrecut mai bine de două decenii singură, ducând o viață spartană, trăind în sărăcie dar demnă. Lumea care o adulase, treptat începe s-o uite… După această izolare de două decenii ea are o tentativă de revenire în lumea muzicală însă dezamăgirea îi este cumplită. Publicul chiar o uitase, nu o mai iubea, nu o mai dorea, ea nu mai reprezenta acum niciun interes pentru el, strălucirea de altădată apusese pentru totdeauna. Conștientă de acest lucru și demnă, Naarghita se retrage iarăși în singurătatea ei austeră, într-o garsonieră închiriată și aceea, dorind să-și scrie cartea vieții. Inima ei sensibilă probabil că sângera… Într-o seară de sfârșit de iarnă, frumoasa „Sara Montiel” a României moare în somn, părăsind viața cu aceeași discreție cu care își petrecuse ultimele două decenii. Prințesa noastră a fost ignorată nu numai de public ci și de foștii săi colegi de breaslă, de statul român al cărei stindard fusese în țările a trei continente ani de-a rândul ducându-ne faima pretutindeni în lume. A fost ignorată și considerată o nebună și o excentrică. „Fata din Carpați”, Maria, care cânta dumnezeiește iar atunci când interpreta cântecul indian „Luna” (și nu numai), simțeai un cutremur în toată ființa, nu a primit după moarte nicio favoare: nici onoruri militare, nicio cuvântare, nici aplauzele câtorva sute de oameni măcar…În urma cortegiului său funerar au fost atât de puține persoane, câteva zeci… Românca-indiancă a fost ignorată și de India, țara pe care o iubise atât de mult și a cărei muzică o interpretase cu atâta farmec și talent pe oriunde prin lume. Sufletul meu plânge dar într-un fel cred că este mai bine că a plecat din această lume egoistă și nerecunoscătoare care a uitat-o și a lăsat-o să moară singură și depresivă într-o sărăcie lucie cu adevărat. Astăzi s-a așezat în cer, acolo unde îi era locul, și abia acum Prințesa-Lună a ieșit din conul de umbră și alături de toți cei atât de iubiți, strălucește din nou ca în anii săi de glorie, poate chiar mai abitir… Cine știe? Poate va sosi și acel timp în care și românii și indienii își vor aminti de ea, o vor aprecia și îi vor acorda locul cuvenit în Constelația vedetelor lumii, loc pe care ea l-a meritat cu prisosință întotdeauna. Poate că își va avea și ea Steaua ei aici pe pământ și abia atunci frumoasa Naarghita ne va privi iertătoare de sus, alături de iubitul sufletului său atât de îndurerat, Raj Kapoor, actorul pentru care s-a străduit și a învățat limba hindi și pentru care s-a pregătit timp de zece ani pentru a-l întâlni, pentru a-l cunoaște, pentru a-i fi parteneră de scenă, pentru a ajunge astfel la inima lui și pentru care, atunci când el a murit ea a preferat izolarea de lume. „Vagabondul” și Naarghita sunt în sfârșit împreună iar Indira Ghandi sigur a așteptat-o și acolo tot pe covorul roșu. Între ei doi și împreună cu toți cei dragi, Prințesa-Lună sigur este fericită și cântă din nou cu bucurie și pasiune smulgând ropote de aplauze de la miliardele de stele de pe bolta cerească. Starul nostru strălucește din nou de fericire și simt cum și mie mi se umple sufletul de bucurie pentru ea. Sunt convinsă că și-a găsit liniștea regăsindu-și iubirea… Dragă Prințesă-Lună, după două decenii de tristețe, de izolare și tăcere, acum ești din nou în centrul atenției, ești din nou star, divă, regină!
Și-i noapte, și plouă, și vântul se zbate Perdeaua de lacrimi neliniști împarte, Pământul suspină de vremea haină Primăvara-i prea rece și parcă străină.
Și gem, și se-nchină, și plâng pomii goi Iar crengi șuierând se transformă-n strigoi, Nici urmă de om pe strada pustie Doar sufletul singur aprinde o făclie.
Și lună, și stele, și cer s-au ascuns Sub norii cei negri și greu de pătruns, Doar rugi îngânate ce se înalță atunci Când inimi învinse au temeri adânci.
Și gând, și speranță, și dor de lumină Fiori par ce cheamă dimineața să vină, Încet, peste noi coboară amintiri Când ploaia și vântul trezesc uneltiri.
Zbor spre înălțimi 