Uneori, numai după ce ai căzut, nu mai rămâne nimeni în jurul tău, te simți parcă și mai eliberat de toată bunăvoința cu care ți se sapă mormântul, fiecare te ajută să treci mai departe în negura nopții, cuvintele care te făceau până ieri stăpânul inelelor, astăzi sunt simple mărgele de sticlă peste care va trece, cu prietenie, buldozerul, nu mai este nimeni care să te vadă cum ții la piept buchetul de trandafiri sub care sângerează inima ta ca o rană nevindecată.
LINISTE! Se naşte un copil, Vin îngerii să-i dăruiască aripi multe , Pe lângă el chiar Soarele-i umil, Ies Sfinții din icoane să-l sărute.
Dar ce păcat, pământul este strâmt Şi nu toți pruncii reuşesc să zboare Căci prea curând aripile şi-au frânt, Venind în case fără sărbătoare.
Nu-s vinovați că s-au născut sărmani Şi au crescut hrănindu-se cu lacrimi, Că viața lor nu face nici doi bani Pentru acei bogați şi plini de patimi.
Degeaba încercăm să ne-amăgim, Că viața-i roz, copilăria-i fericită… Când lângă noi adesea auzim, Cum geme-o inimă sărmană şi zdrobită.
Eu despre ei am încercat a scrie, Chiar dacă n-o să pot schimba prea multe… Despre copiii care n-au copilărie Deşi, toți s-au născut cu stea în frunte.
NEȘTIUTE doruri vin, născând FOȘNETE în tăcere, Inima mi-e AMORȚITĂ și scăldată în durere, Tristă, caut mângâierea în brațe moi de CANAPEA Și m-afund într-o visare, ce balsam divin se vrea.
Se PRELING încet secunde din al vieții mele ceas, În apusul ce se stinge, iarăși singură-am rămas, Când cuvinte dulci, DOMOALE află taina rugăciunii, Mă-nconjoară-o pace blândă… simt pe pleoape raza LUNII!
Încet noaptea mă-nvelește în falduri de catifea, Peste sufletu-mi trudit se așterne liniștea, SOMNUL lin culcuș își face, între GENE ostenite, Mintea nu vrea să-mi culeagă gândurile risipite.
Vise dulci îmi dau târcoale LOVIND neagra nopții tâmplă, Cad din cer stele puzderii și-o minune se întâmplă, În tăcerea nopții-adânci sufletul îmi cântă iară… De-ar dura o veșnicie liniștea ce mă-nconjoară!
Te absorb, fior de viață, roua pașilor desculți, început de dimineață, zorii-n șoapte petrecuți, patima cu tot păcatul din magia unei nopți, mângâierea și sărutul cuibărit pe sânii copți. Și îți beau din palme setea de iubirile fierbinți, ce dezbracă rațiunea freneziilor cuminți, din părerile de rău te absorb, o împăcare, și-mi vor buzele mereu setea ta, de sărutare. Îți absorb, tot freamătul ce te-mbracă în surdină, beau, din palma ta căuș, noaptea sâmburi de lumină, te cer mir dumnezeiesc prin altare, ca un rob, dintr-un crez … care-l iubesc, vindecarea mea te sorb. Te adulmec, primăveri, muguri, frunze, verde viu, fluturii și curcubeie, marea-albastră să te știu, te brodez, în drum de viață, pacea-n tumultul lumesc, te-am ales din infinituri, clipa … pe care-o iubesc.
Mama s-a dus să adune câteva ierburi să le așeze în mănunchi sub grindă să poarte de belșug și de noroc… nu mai are cum să ajungă la cină de va veni târziu pe întuneric îmi va pune mâna în poală și-mi va sprijini somnul până dimineață când liniștea spartă de întâiul cântat al cocoșului îi va reconstitui chipul o lumină va țâșni din răsăritul târziu separându-i chipul de umbră
și va pleca cu Dumnezeu
tata s-a dus și el într-o dimineață pe la patru cu merindea sub braț și o fotografie învelită într-un ziar și nu s-a mai întors o fi vrând să se întâlnească cu mama la capăt de drum unde se odihnesc sufletele
aș fi vrut să știe și mama că am mai crescut și că-i seamăn mult că o duc bine și că mi-am cumpărat un cal ar fi bine să vadă cum îl mângâi și mă joc lângă lăstarul ieșit din scorbura nucului sub care bunicul trăgea cu sete dintr-o pipă cumpărată de la târgul din Dobrești și cum o aștept seara la capătul uliței și privesc spre sat până când văd cerul aplecându-se să sărute pământul de noapte bună…
sunt singur acum
ștergarul alb în care mi-am uitat copilăria – singurul suvenir de la mama îl port la piept și mă prefac uneori că o văd ținându-mi capul pe genunchi… cu firul tors din lacrimi coase cerul de marginile pământului ca să nu-mi fie frig…
ca un fluture agățat de noapte o să colorez cu privirea cele două imagini între care mă caut
POEZIA Poezia e un joc de cuvinte-n armonie, E o muzică ce vine dinlăuntrul sufletesc Sau secretul ce-a scăpat din substanța cenușie Când, cu inima deschisă, sentimentele vorbesc…
E un templu construit pe idei conspirative, Este cumul de vibrații, de miresme și culori, De imagini, de tablouri și trăiri figurative, Poezia este arta de a revărsa comori
Prin cuvinte cu polei din misterele gândirii, E o punte între oameni, un balsam de catifea, Poezia e izvor pentru tainele iubirii, Este muzică divină… și-am atins cerul cu ea…
Am simțit că mă înalț și ating nemărginirea Când m-am conectat cu gândul, printr-un zbor, la Absolut Și m-a binecuvântat, mi-a promis chiar nemurirea Când voi scrie poezie într-o carte convolut.
Zbor spre înălțimi 