IARNA ȘI MISTERELE EI
Ninge...Ninge....Ninge! Exact ca în basmele lui Andersen...Fluturi albi se rotesc nebunatici pe deasupra nehotărâți parcă unde să se așeze mai repede după care, gândind că s-au hârjonit destul, se aștern cuminți pe pământ acoperindu-l cu un covor alb, pufos și atât de rece! Alți fluturi însă le iau locul celorlalți, atât pe sus cât și pe jos, hârjoana sau cumințenia unora sau altora bucurând tare mult mogâldețele de copii ieșiți din căldura caselor, înfofoliți bine, trăgând cu putere de săniuțele pentru derdeluș ori, sătui de acestea, gata să facă bulgări de zăpadă și să se bată în joacă sau să modeleze omuleți de nea. Alți copii mai mititei au rămas în casă dar îi poți zări prin ferestre, cu năsucurile strivite de geamuri, cu ochii mari a mirare, și a bucurie, și a dor de a fi puțin mai mari ca să li se permită și lor ieșirea alături de mogâldețele înfofolite de afară. Fluturii de nea se așează și pe geamurile lor, le zâmbesc, le fac cu ochiul iar piticuții râd, chiuie, bat din palme. Ceilalți copii, de dincolo de ferestre, cei înfofoliți adică, au devenit ei înșiși niște oameni de zăpadă vii. Se mișcă de colo-colo acoperiți de neaua albă și pufoasă, au obrajii aprinși de parcă le-au înflorit bujori în ei, se dau de-a dura, fac tumbe, își scutură zăpada de pe hăinuțe unii altora însă alți fluturași poznași se așează la loc, albindu-i în continuare. O mare distracție! Când fluturașii delicați le ajung pe fețele îmbujorate, se transformă într-o clipită în picături transparente de apă pe care micuții, nepăsători, și le șterg cu mănușile lor pufoase precum fluturii poznași. Sunt ca niște vrăjitori acești fluturi! Când cresc, când se micșorează, când sunt albi și dantelați, când sunt lichizi și curg pe fețele și pe mâinile cu care vin în contact! Sunt vrăjitori, ce mai...Alți fluturi atârnă pe la streșini transformați în țurțuri de gheață. E și gerul ăsta un mare pișicher! Zâna Iarnă le este mamă, Gerul le este tată iar întregul Univers, casa.
- Seamănă cu fulgii din pernele noastre când îi golește mama din burdufuri să-i spele. Mulți dintre ei își iau zborul și se duc nebunatici în toate direcțiile.
- Ce mai alergăm după fluturii din pernele mamei!
- Numai că aceștia nu se topesc niciodată…
- Și ne țin și de cald…
- Păi da, că au fost cândva hăinuțele păsărilor din curte!
- Hm! Bietele păsări!
- Ei, nu vă mai necăjiți, copii! În natură toate au un rost, fiecare este lăsat de Dumnezeu cu un scop, intervine mama.
- Care a fost scopul păsărilor, mămico?
- Să ne dea carne, ouă și fulgi.
- Ce milă îmi este de ele…Nu mi-aș dori să ajung vreodată în locul lor!
Mama își îmbrățișă pruncii și continuă să dezbrace burdufurile pentru a scoate fulgii să-i spele și să le împrospăteze mirosul pentru a-i dormi odoarele bine și pentru a avea vise frumoase și parfumate. - Mie tot mai mult îmi plac fulgii de afară. Ei nu devin hăinuțe sau perne pentru nimeni, constată unul dintre piticuți.
- Nuuu? Păi ia uitați-vă pe fereastră! Copiii de afară sunt îmbrăcați de tot în fulgi de nea.
- Așa au vrut ei, fulgii. Nu i-a obligat nimeni să devină hăinuțe…
- Aveți dreptate! Așa a vrut Zâna Iarnă, așa au vrut bunicii lor, așa a vrut tatăl lor Gerul.
- Bunicii lor? Cine sunt bunicii lor, mămico?
- Norii, dragii mei. Nu-i vedeți cum umblă pe cer încruntați?
- De ce oare sunt încruntați?
- Pentru că sunt foarte bătrâni și au griji multe.
- Ce griji au?
- Au grijă să-i trimită pe fiica, pe fiul lor și pe nepoți pe pământ ca aceștia să aștearnă plăpumi albe pe ogoare pentru a ține de cald grâului încolțit, au grijă să împodobească pomii cu dantele și streșinile caselor cu lumânărele de gheață ca să-i bucure atât pe copii cât și pe adulți, oferindu-le distracții și jocuri plăcute. Ei sunt foarte preocupați și de sănătatea noastră…
- Nu cumva sunt ca niște doctori pentru noi?
- Să zicem că da. Au grijă să ne scoată din casă, să facem mișcare, să fim vioi și apoi, când am obosit, ne îndeamnă să intrăm în casă la căldură, să ne așezăm lângă sobă, să bem ceaiuri calde și să spunem povești…
- Ce frumos! Cred că o să-i iubesc pe nori, nu o să-mi mai fie frică de ei niciodată.
- Primăvara, vara și toamna ei trimit ploi ca să rodească pământul. Au multe griji și multe treburi, copii, de aceea sunt încruntați mai tot timpul dar să știți că nu sunt deloc răi.
- Ce bine că ne-ai lămurit, mami!
Seara albastră se lăsă peste sat, vântul își începu simfonia, gerul șfichiuitul nebunatic…Crengile copacilor se auzeau trosnind tot mai tare… - Ce se aude, mămico afară?
-Pomii, copii, vorbesc și ei. - Ce-și spun?
- Că le-au cam amorțit crengile și de aceea se întind și și le mai trosnesc, la fel ca și nouă oamenilor, de fapt.
- Dar vântul vorbește și el?
- Sigur că da, și vântul vorbește însă mai mult în celelalte anotimpuri.
Acum iarna el este destul de nervos și strigă foarte tare, ba chiar țipă ca să-l audă și Zâna Iarnă, și Gerul, și Norii, și Fulgii de Zăpadă…Au lucruri importante de discutat iar distanța dintre ei este foarte mare și de aceea se vede nevoit să strige tare ori să țipe, ca să fie auzit. - Vântul vine însă și peste casa noastră, mișcă și geamurile de multe ori…
- Așa este el, zgomotos. Ne atenționează să fim liniștiți fiindcă nu face altceva decât să ne cânte, să ne interpreteze tot felul de simfonii, cu multe suișuri și coborâșuri. Trebuie doar să-l ascultăm cu atenție și vom ajunge să ne placă acel cântec al lui, ba chiar vom adormi visând ape, și munți, și crânguri, și păduri, și câmpii, și soare strălucitor, și multe, multe altele…
- Deja îmi este somn, mămico!
- Și mie! Și mie!, adăugară și ceilalți prichindei.
- Noapte bună vântule, îl salutară ei prin fereastră, căscând cu poftă.
- Îți promitem că ne vom împrieteni cu tine…
După care, cei trei copilași adormiră liniștiți, strângându-și în brațe puii de pernă umpluți de mama cu fulgii proaspăt spălați, mirosind a flori de primăvară…
Redactor șef Camelia Boț
Zbor spre înălțimi 