Şi s-a fãcut luminã * de Anatol Covalli * Şi s-a fãcut luminã. Ce dulce şi ce linã a cotropit deşerturi şi nopţi a destrãmat! Pe gòlgota mea plinã de flori, ca o grãdinã, din zori, sufletu-mi strigã: Iubirea a-nviat. Şi-aştept cu masa pusă, de rodul vieţii plină, să ne-mbătăm cu vinul ce-n noi s-a-nnobilat, spărgând de umbra morţii pahare de lumină. * Să nu vii cu buchete de palide regrete. O floare sărutată va fi înedeajuns. S-o porţi ca pe-o podoabă de preţ prinsă în plete ca să-nţeleg mesajul din ultimul răspuns. Va fi destulă vreme apoi ca pe-ndelete să desluşim ursita ce-ntruna ne-a ascuns în peşteră de foame şi în pustiu de sete. * Să nu te mire focul ce în dorinţi va arde. El a mocnit tot timpul şi-acum a izbucnit în ardere deplină şi-n zgomot de petarde. Vei şti astfel că-n viaţă cu patos te-am iubit, că-aceste sentimente ce par acuma hoarde au aşteptat momentul deplin şi fericit de-a se muta-n palatu-ţi din ale lor mansarde. * În împlinirea care va fi ca o minune vom sta lângă-al iubirii împărătesc altar ca îngerii speranţei cu fast să ne cunune şi să ne miruiască cu linişte şi har. Şi-n noaptea nunţii noastre pe trupul tău voi pune al patimilor mele încă fierbinte jar şi-ţi voi şopti iubirea ca pe o rugăciune.
Supunerea trebuie să fie un act de voință a conştiinţei tale şi de vrere a lui Dumnezeu, nicidecum un act de slugărnicie. (Teodor Dume)
A cădea în genunchi în fața lui Dumnezeu este un privilegiu, a cădea în genunchi în fața urii şi puterii altora este o blasfemie, un pas înspre sacrilegiu. ( Teodor Dume)
Milioane de priviri nu vor vedea niciodată ce văd doi ochi care mă privesc cu iubire. ~Camelia Boț ~
Și soarele ar vrea să guverneze cerul în deplină libertate, dar, uită de existența norilor. ~Camelia Boț ~
Dacă nu m-ar durea gândul și ochii nu mi-ar lăcrima a vreme trecută, sufletul mi-ar fi o oază de liniște infinită. ~Camelia Boț ~
Caută-mă, acolo unde timpul s-a oprit în loc, unde amintirile au devenit vise, unde sărutul tău este magie, iar iubirea are glasul tău. ~Camelia Boț ~
Ai nevoie de înțelepciune ca să rămâi în liniște, mult mai multă decât ai pune în cuvinte. ~Camelia Boț ~
Condamnare proprie: să ai creier și să nu știi să-l folosești. ~Camelia Boț ~
Cum poți empatia cu cineva, când dincolo de suferință sa se citește caracterul îndoielnic al faptelor sale? ~ Relu Popescu ~
Manipularea! Omiterea adevărului, ce duce la absolvirea minciunii. ~ Relu Popescu ~
Uneori e mai bine să fii un inocent, pentru a nu gândi prea mult și a putea dormi liniștit. ~Relu Popescu ~
Gândește mult, vorbește puțin și creează îndeajuns de bine, pentru a fi mândru de tine! ~Relu Popescu ~
Mi-e frig, mi-e rece și mi-e greu! Mi-e dor de tot ce îmi era acasă, Mi-e dor de tot ce ieri era al meu, Mi-e dor de voi, de prispa de la casă.
Mi-e frică aici, unde sunt singură, în noapte, Mi-e frică de atâta greutate ce-i pe mine, De aș putea să fug, o clipă doar, din moarte, Să pot să vă întreb de vă e bine.
De-aici, de unde sunt, încă ucide dorul Și chinul că nu vă mai pot atinge. Misterul morții își dezleagă zborul, Iar frica peste voi, încet se va răsfrânge.
Mi-e frig, e rece-aici și reavăn e pământul. Mi-e greu și florile încep a prinde rădăcini, Le prind cu mâinile și scormonesc pământul, Dar ce folos?! Mi-ați devenit deja, străini.
Vă mai aștept când candela mi-e stinsă! Vă dau câte un semn, când se mai fac pomeni, În gând vă port mereu, și zi, și seară, Dar ce mă fac?! Aici nu se măsoară timpul! E veșnicia împărțită, doar de Dumnezeu.
E trist aici și este sumbru. Mi-s hainele prea mari, căci Oasele mi s-au făcut prea mici. Când mai veniți, să-mi aranjați mormântul! Că râd de voi vecinii cu care stau aici.
Nu plângeți! Mi-e sufleul prea singur! Nu mai oftați! Aprindeți lumânarea și plecați Și mai veniți când pomii sunt în mugur! Cât ne înstrăineză vreme… Vă rog să nu mă judecați!
„Alo!”? Vă sună telefonul? Poate sunt eu și vă vorbesc tăcut. Poate vă dau de știre și vă tulbur somnul. Când am plecat, n-am apucat Să spun, cât vă iubesc de mult!
Noaptea țese ferigi în spirale de lună, trec zăpezi prin somnul din umbre, gânduri în cercuri de iederă cuprind văzduhul de calcar, alunecă o mătanie albă în fuioare de tristeți. În lutul unui cuvânt ți-aud inima cum tace, cum rugina-n anotimp metalic adună-n atomi tot hăul înghețat și cum vântul în fum de ierburi uscate destramă-n stalactită o pasăre de cenușă, iar trupul clipei își pierde sensul pe linia strâmbă a palmei. Oglinda-n ceara de fulgi risipiți tresare-n rătăcirea dintr-o stea, ce-a rezemat tot cerul de iarna mea.
Albul mușcă însingurat din iernile străzilor, pe-un pervaz noaptea unui gând murmură ploaia plumbuită-n hățișul de ore, doar vântul unei uitări mai lunecă, sfârșit de cerc între numere ninse, pereții tăcerii se destramă atomi răsucind ceruri și sentimente prin orașul în care străzile sunt doar semne de întrebare pe harta unei inimii ce-și caută numele. Undeva între pata stacojie, ce-aprinde-n colțul mesei un salt din monotonia cuminte-a suprafeței scriind răcoarea unui dreptunghi de liniște, și paharul cu litere ce dospește anotimpuri prin boarea vreunui verb respirat haotic de o tristețe înrămată-n adjective de mucava, se-nvârte colbul unui timp dezorientat, o busolă oarbă, orfană de puncte cardinale, un cerc răspândind infinitul peste acoperișurile ce palpită-n frunze de turle liturghia unei clipe…și eu trec, virgulă prin textul memoriei. Un țiuit alunecă amorțit pe muchiile rafturilor, linii de întuneric se răzvrătesc și se destăinuie acelui glas ce curge hârtie pe masa nopții și-aș vrea să fie viață acest amestec de cărți și uși pierdute-n somnul plecării, din tavanul înflorind umbră prin ecoul unei amintiri se-mprăștie crispat rugina din buzele unei ore desperecheate, undeva trosnește lemnul cerului. Poate că viața s-a ascuns în mansardă, din buruieni de noapte un ronțăit de șoarece într-un ungher dospind formula firescului, treptele mă risipesc mirare printre clipele de dinainte de ultima sărbătoare a visului, acolo sus mi-am uitat inima pe foile murmurând galben seri de copil sfios, acolo sus m-am părăsit demult, pe când încă mai credeam că sfârșitul e doar un cuvânt dintr-un dicționar bizar și eu urc mai departe spre străfundurile timpului rătăcit, bunicii zâmbesc umbre-n mansarda unui minut de nea, mai departe spre geamul răstignit de grinda ce leagănă descântul stelelor din tei, mai străvezie cărarea printre unghiuri obtuze ce-adună-n bolți orga văzduhului dintr-un veac de sentimente. Acolo mi-am uitat cuvintele prinse-n spirale de melc rotind vara, un foșnet colorat printre rânduri de vers, poate aici s-a ascuns bunica și râde înfundat între frunze de poveste. Paginile tremură pleoape de lună și litere respiră amestecat trecutul ce s-a înnodat de-un viitor fără zăpadă, fără țurțuri fredonând în streșini melancolia iernii, și-ți caut zâmbetul întomnat, bunicule. Atâta ceață se-ncolăcea de pașii tăi, abia înaintai prin vălmășagul de nume și străzi întortocheate, tramvaiele clocoteau pestriț printre semafoare și oameni prinși într-o grabă cu gust de metal coclit. Și tu, bunicule, deveneai doar freamăt de lăcrămioare pe-un câmp uitat într-o vitrină cu jucării. De ce spuneai bunicule că e copleșitoare primăvara din floarea de cireș, când tu erai toată durerea pământului rănit de furia dimensiunii arse-n palme de război…Nimeni pe acoperișul lumii, doar întrebări din fumul orașului nins și dincolo de mansardă vitraliile sufletului pulsează-n corn de licornă o ultimă stea ce-adună-n clopote textul memoriei…
Ultima întâlnire cu mine n-a fost doar o simplă întâlnire. Bună ziua, bună ziua, ce mai faci, același din oglindă, același din fereastră, a fost o explozie, o ruptură de legături chimice între molecule de uimire, un moment respirând infinitul din clepsidra sortită încătușării între două consoane, a fost vocala ce-a șlefuit tăcerea pietrei dându-i inflexiuni de culoare, a fost impulsul Dirac, un salt al timpului devenit spațiu, acel inform zvâcnet dincolo de care am înțeles că am șansa să o regăsesc pe Mira. Timpul ninge gri pe aleile înserate, mă strecor prin fumul de ramuri înghețând iluzii și-aud bocănitul unui baston reverberând ritmat pe trotuar. Un domn mai scund, o pălărie cu boruri rotunjite, fularul încolăcit de cer se-adună-n jocul unui somn de nea, pleoape prinse-n masca tăcerii, un orb…Zgomotul sacadat al bastonului năvălește apă dezlănțuită peste umbra mea mirată. Bună seara, domnule! Răspund bâguind sunete pierdute-ntr-o încetineală ce mă surprinde. Dar cuvintele se rup carne, sfâșiindu-mi umerii, spatele, doar bolborosesc neputința celui luat prin surprindere. M-am întâlnit de curând cu Mira, te-așteaptă. De ce nu te grăbești?! Copacii se înghesuie cumva pe-o parte a vântului ce suflă albastru prin crengile serii și ochii mei învață parcă să privească nasturii ordonați pe marginea paltonului. Orbul se-nconvoaie nor peste umerii mei, buzele lui țes conturul unei așteptări din care știu că nu am cum să fug, încotro să-mi îndrept privirea…un nasture e un punct, alt nasture două linii, urmează doi nasturi, două puncte și încă o linie. Poate e un semnal Morse, poate e un semn de iarnă sau un semn de apă, un joc de șah în care mă simt pierdut și el, orbul, un nebun croindu-și drum pe tabla cerului. Prins în pasul hipnotic al orbului mă strecor în umbra lui, și ne-ndreptăm muți spre marginea lacului. Lumina se pierde pasăre de ceară prin vălătuci de ape nisipoase, un pumn de vrăbii se-mprăștie, fire de noapte la marginea unui gard șchiop ce-nconjoară câteva leagăne decojind bezna unor pânze de păianjen. Orbul se-ntoarce brusc spre mine și pleoapele lui caută rădăcinile unei verticale afundate-n cerul rătăcit undeva pe o paralelă a sufletului meu, poate calculează latitudinea și longitudinea unui loc pe care doar el îl înțelege, mă simt un rătăcitor în visul unui matematician orb, mâinile lui scriu în aer frunze și flori și râsul unui copil, ba nu, e râsul Mirei, cascade de râs diafan se preling nuferi pe lacul înghețat. Un arc boltit spre celălalt mal, podul răzbate ca o melodie din flașneta unei seri albe, câțiva porumbei izbucnesc brusc dintr-un tufiș de litere risipind galbenul ferestrei din lună peste văzduhul izbucnit strigăt din buzunarul orbului. Începe să ningă melancolie în albul înghețat din aer și abia acum înțeleg că Mira e acolo, dincolo, pe malul așteptării. Ating umărul orbului în semn de rămas-bun, el zâmbește cu pleoape de timp îndurerat și pornesc mai viu ca oricând prin ninsoarea tremurând amintire peste podul de semne și numere scrise de noapte. Mira se-nvârte cuvânt de primăvară printre copacii dezvăluind o scară înzăpezită într-o frază fără final. La mijlocul podului mă-ntorc să-l mai văd o dată pe orbul gândului meu, îi fac cu mâna, parcă ar clipi, pleoapele, pleoapele lui albe se pierd undeva în noapte, îmi face semn să merg mai departe. Podul se stinge stea căzută-n iarna căutării, alunec pe celălat mal, și Mira mă prinde de mână: Uite, acolo e omul meu de zăpadă ! Ochii mei îngheață semn de întrebare peste ape. Orbul e doar o mogâldeață de nea, acoperită de o pălărie cu boruri rotunjite și fularul respiră înălțimea bolților din copilăria Mirei, dar bastonul, bastonul bate sacadat mai departe pe aleile risipite dincolo de lac, unele bătăi sunt mai scurte, altele mai prelungi, poate e-un ritm anume, ce-ascunde cuvinte din lutul iernii sau din chemarea fulgilor ce încă n-au sosit în oraș…bastonul orbului o poveste și Mira un semn.
fragment – „Dintr-o amintire negăsită niciodată, doar visată în mansarda unui poem” Autor Alice Puiu, ianuarie 2021
Hai, mamă, să mai stăm pe banca din grădină, Sub vișinu-nroșit și greu, de rodul lui, Din veșnicie, doar, o clipă să revină, În care mi-aș dori atâtea să îmi spui.
Aș vrea să mă alinți din nou, ca altădată, Să îmi zâmbești cu drag, cum o făceai demult, Să mă mângâi, dorind, să nu fiu supărată, Duios să-mi povestești, iar eu să te ascult.
Cât de frumos ar fi și mi-aș dori să fie, În tihnă să mă-ntrebi de mine și de toți, Să-ți văd ochii frumoși, lucind de bucurie, Când mândră îți vorbesc, cu drag, de-ai mei nepoți.
Nu vreau ca să îți spun ce dor ne e de tine, Tu ne privești de sus, știi totul despre noi, Iar dacă ai putea, ca să ne fie bine, Ai vrea să te întorci, o clipă, înapoi.
Atâta am vorbi, pe banca din grădină, Sub vișinul bătrân, cu rodul pârguit, Venind, să ne aduci o rază de lumină, Doar un crâmpei de timp, desprins din Infinit.
Am bucuria să vă anunț câștigătorii celei de a patra etape a concursuluI ,,TRIOLETUL UN SMARALD AL POEZIEI”.
Vă mulțumim tuturor pentru participare și pentru frumoasele mărgăritare cu care ne-ați încântat inimile.
Felicitări sincere tuturor participanților! Toate creațiile au fost minunate, dar cum e normal, a trebuit să facem un clasament în funcție de valoarea literară a acestora.
Nu uitați, de azi începe o nouă etapă a concursului, deci o nouă ocazie de a căuta în adâncul sufletului dumneavoastră, noi mărgăritare, pe care să le oferiți cu drag cititorilor și eternității.
Topul câștigătorilor este următorul:
Locul l
Daniela Mancaș Balaiita ~Plange-n noapte o vioară~
Plânge-n noapte o vioară Plâng cu ea, de bună seamă Inima mi se-nfioară Plânge-n noapte o vioară Cântec de odinioară Amintirile mă cheamă Plânge-n noapte o vioară Plâng cu ea, de bună seamă.
Monica David ~Ninge~
Ninge cu petale de crin Din sufletul unui copil Pe tâmple și-n gândul senin Ninge cu petale de crin. Liniște și doar un suspin Ce trece cărarea tiptil Ninge cu petale de crin Din sufletul unui copil.
Anca Man ~Sufletul îmi plange~
Astăzi sufletul îmi plânge După toamna care trece, Dorul cine îl va stinge? Astăzi sufletul îmi plânge, Lacrima -ncet se prelinge Pe obrazul iernii, rece… Astăzi sufletul îmi plânge După toamna care trece.
Locul ll
Cristina Ghindar Greuruș ~ Triolet~
Vine iarna friguroasă Cu steluţe de ninsoare, Ne ascundem toţi în casă. Vine iarna friguroasă Dar zăpada-i mai frumoasă Şi-i mai frig, aşa îmi pare. Vine iarna friguroasă Cu steluțe de ninsoare.
Anca Man ~Se apropie Crăciunul~
Se apropie Crăciunul – pentru concurs-
Se apropie Crăciunul, Deja se cântă colinde Și se-mpodobește bradul, Se apropie Crăciunul. Ninsoarea cade din cerul Ce stele de nea aprinde, Se apropie Crăciunul Deja se cântă colinde.
Locul lll
Alex Peteleu ~Frânturi de astă vară~
Curge Mureșul la vale, Eu, la umbră pe răzoare… Apa susură agale, Curge Mureșul la vale. Pescuiesc formele tale Și te mângâi cu plăcere, Curge Mureșul la vale, Eu, la umbră pe răzoare..
Zbor spre înălțimi 