Am să-ţi colind o vreme la fereastră Şi-ai să mă ierţi că nu-ţi aduc ninsori, Am să-ţi colind de-o pasăre măiastră Ce-mi mângâie tristeţea când mă dori
„Am să-ţi colind nepământean”, femeie, Cu „leru-i ler” de prunc neprihănit Şi-o clipă inima în loc să-ţi steie Când vei simţi în pântec gângurit…
Voi bate-n geam… nu mă primi-n odaie Dar toarnă-mi vin într-un pahar de lut, Căci duc pe tălpi păcate şi noroaie… Şi m-ai primit deja… cât ai putut…
Din care univers, tu, oare-ai apărut, Ce stele s-au jertfit spre-a-ți zămisli cuvântul, Din care-ndepărtat tărâm necunoscut Te-ai coborât să-mi luminezi pământul?
Sub pasul tău, în zori, cărările suspină, Scâncește iarba când talpa ți-o sărută, Și-n aerul din jur te-nvăluie-o lumină, Ca într-un semn de recunoaștere tăcută.
Și mă privesc prin ea: atât de ne-nsemnată Încât m-aș pierde prin nisipul din cărare. Nici n-aș mai respira, de teama că deodată Aș dispărea și eu prin propria-mi suflare.
Mă-ntreb cum aș putea, pe țărmul mării tale Să-mi desenez cumva dorințele-ntomnate, Cum aș putea, pe-ascuns să ți le-aștern în cale, Când ceru-n care stai e-atâta de departe?
Îmi spun „La mulți ani” și vă mulțumesc Că-mi sunteți aproape, eu vă prețuiesc! Să aveți prieteni sănătate multă Că este averea noastră cea mai sfântă!
S-a-ntamplat sa fiu mai tristă, acum, Singură să fiu de Sfântul Crăciun, Lângă bradul meu frumos împodobit… Doar atât, cu el am sărbătorit! Am fost nevoită să stau în izolare, Cu soțul internat la reanimare!!!
Sărbători cu lacrimi și multă durere, Care m-au slăbit, mi-au luat din putere… Cât ne-am protejat și ne-am ocrotit, Am luat acest virus nedorit! De trei săptămâni ne tot chinuim Să scăpăm de el…dar greu reușim!
Acum când vă scriu totul e spre bine, În curând și soțul va fi lângă mine! A fost foarte greu dar totul va trece, Numai că tristețea nu prea vrea să plece… Dar ușor, uşor o voi alunga Ca să pot zîmbi azi, de ziua mea! Să lăsăm în urmă acest vis urât, S-o putem lua iar de la-nceput! Îmi spun „La mulți ani”, rugând pe Dumnezeu Să fie cu noi acum și mereu!
Teodor Dume sau Singurătatea ca religie salvatoare
Unul dintre poeții adevărați și profunzi din peisajul liric românesc de azi este Teodor Dume. Născut în 1956, trăitor la Oradea, cu un debut editorial în 1985 (Adevărul din cuvinte, prefață de Gheorghe Grigurcu), cu excelente volume de poeme (Strigăt din copilărie – 1994, Azil într-o cicatrice – 2015, Vitralii pe un interior scorojit – 2016, Colecționarul de răni – 2017), Teodor Dume a fost ocolit cu metodă de făcătorii de topuri și liste de poeți din România. Ca un stigmat pecetea de scriitor local, regional, pe care la începuturi au purtat-o și Bacovia și Kavafis sau Faulkner! Cartea pe care-o avem în față, pregătită pentru tipar, cu titlul Devoratorul de umbre, impune lectorului un poet metafizic, profund, coborâtor în sine, pentru a reveni cu prețioase mărgăritare lirice de dăruit semenilor. Altcineva le-ar numi coborâri în abis. N-ar greși! Pentru că prin tot ceea ce face, Teodor Dume încearcă să țină Moartea la cîțiva pași mai încolo. Și, ca orice poet blestemat, face asta ajutat de stările poetice, de cuvânt, de semnele unei iluzii universale, între care se simte confortabil, ca peștele în apă proaspătă. Spune poetul: ,,Sub singurătățile mele nopțile sunt reci.!. Și ,,În mine nu mai locuiește nimeni / totuși / din trup mi-au înmugurit umbre!” Pentru el liniștea e ,,o umbră ațipită pe trup”, singurătatea e ,,amanta perfectă”. Alteori ,,liniștea cotrobăie prin clopot”, iar ,,moartea își numără morții și tace”. Spun, fără a greși, că prezentei cărți nimic nu i se potrivește mai bine ca motto zisa lui Friedrich Nietsche ,,Eu sunt singurătatea devenită om”. Pentru mine, cel care pledez pentru menținerea poeziei române în metafizic și nu în joculețe lirice exterioare, descoperirea lui Teodor Dume e o bucurie, iar lectura acestei cărți, o sărbătoare. Pentru că, poet al profunzimilor, al spectacolului ființial, poetul în discuție este constructorul unui univers liric magnetic, original. Simțindu-se un umil trecător ,,printre lucruri, lumini și umbre”, poetul încheie cu lumea un pact, mai precis Un fel de armistițiu: ,,uneori oamenii nu mai fac nimic / trăiesc din priviri reciclate / ridică din umeri / a neputință și / se vor eroi / timp în care unii / scormonesc prin răni / după o altă iubire / eu azi o să fac / ceea ce nu am / putut / o să ies din rană și după / ce am să o cos la loc / voi încheia un armistițiu / cu mine însumi // și asta pentru a nu-mi trăda inima.” E. M. Cioran spunea că nu poți fi artist adevărat dacă nu ai credința că prin ceea ce faci fondezi o religie. Prin însăși structura sa, pe care-o transmite întocmai poemului, adică structurii lirice, prin perseverența unei teme, Teodor Dume exersează religia Singurătății. Dumnezeu e singur, omul se află într-o singurătate iremediabilă (un fel de temniță recluzionară), o singurătate salvată sau agresată de conjuncturi. Pentru poet Singurătatea este amanta perfectă: ,,vine tăcută ca umbra peste ape/ seară de seară/ ne așezăm la taifas/ la urma urmei/ aprindem lumânări/ facem dragoste dar/ niciodată nu ne privim/ e amanta perfectă/ fără pretenții/ clipește des și are părul răvășit/ e doar o singură problemă de spațiu// s-a mutat în mine și fumează…”Mai spune: ,,Înlăuntrul meu se sparge tăcerea / și e tot mai greu de pătruns […] / unde ești, Doamne?”. Legătura cu Dumnezeu e totală, evidentă și cînd e senin și cînd poetului moartea-i valsează între ziduri. Altădată ,,Dumnezeu privea fix / scorbura cerului / picătura de ploaie sfârșea / în respirația zilei / și spațiul dintre mine și gând / se făcea tot mai strâmt / aerul uscat și nisipos / adâncea ridurile // cineva cotrobăia prin mine / ca printr-un bagaj cu resturi //probabil moartea își căuta batista / căzută într-un colț al neputinței…” (Un fel de secetă) Poetului nu cred să-i fie străină ideea lui Leonardo da Vinci după care artistul creator este o așchie de dumnezeire. Devoratorul de umbre, continuînd atmosfera precedentelor cărți, cu poeme grave, meditative, interogative, deseori oraculare, poate fi citită ca o amplă monografie a umbrei. Oare scrisul nu e tot o umbră ? A sufletului, a ființei, a nesfârșitelor căutări, a eșecurilor sau a princiarelor iluzii ? Obsesiile cărții : urma, umbra, singurătatea, timpul, ecoul. Și dacă timpul este devoratorul de umbre, protagonistul liric e convins că ,,ecoul tuturor lucrurilor se află în cuvinte.” Iar singurătatea, care ,,nici lui Dumnezeu nu-i place”, peste tot : ,,Ceva mai încolo/ o singurătate amorțită pâlpâie/ ca un bec în plină zi// poate mîine voi fi altul”. Mulți zice-vor despre Teodor Dume că n-ar fi un poet cool, că nu-i postmodernist, că nu-i poetul exuberanțelor și-al cotidianului, că nu emite adevăruri retorizând (ca un fel de măgar liric, așa cum ar spune Platon), că-i manierist, că nu iubește poezia roz, ca atâția exhibiționiști de azi. Că-i prea abisal și prea dedat singurătății. Îl sfătuim să nu-i pese de vreuna din afirmații ! Poet neoexpresionist din familia prestantă a unor Trakl, Blaga sau Vladimir Holan, apostol al unei singurătăți asumate, născut iar nu făcut, Teodor Dume și-a construit cu migală, cu o știință a fiziologiei poemului și o formulă originală un univers liric inconfundabil. El impune în poezia ultimilor decenii o mitologie proprie, fiind unul dintre cei mai profunzi poeți de azi.
Am desenat o inimă prea plină, Pe zăpada așternută-n amândoi Și m-am rugat să nu îți caut vină Că a-nceput să ningă peste noi!
Și timpul devenise prea grăbit Să uite vara noastră de iubire, Nu te-am mai căutat, n-ai mai venit. Și ne-am trezit străini de fericire!
Erai ascuns în lumi prea înghețate Și ochii mei nu mai vedeau nimic, Nu mai erai în totul și în toate Și nici nu știu de ce-mi era prea frig!
Am desenat o inimă de gheață Și fulgii mici mi se topeau în suflet Și îmi plăcea să tot alerg prin viață, Să cânt, să râd și să mă pierd în vuiet!
De-acum plecase și tristețea toată Și rămăsesem numai cu ninsoarea, Mă săruta și iarna mea pe soartă Și eu iubeam și zorii și-nserarea!
Se dezghețase inima mea blândă Și ochii mei vedeau sus, pe cărare O dragoste și caldă, și nătângă Ce mă tot așteapta cu ochii-n soare!
Atât de-aproape era ea de mine Că nu era nevoie să pășesc, Era sub nasul meu, o știam bine, Aveam să o ridic și s-o iubesc!
Am bucuria să vă anunț câștigătorii celei de a treia etape a concursuluI ,,TRIOLETUL UN SMARALD AL POEZIEI”.
Vă mulțumim tuturor pentru participare și pentru frumoasele mărgăritare cu care ne-ați încântat inimile.
Felicitări sincere tuturor participanților! Toate creațiile au fost minunate, dar cum e normal, a trebuit să facem un clasament în funcție de valoarea literară a acestora.
Nu uitați, de azi începe o nouă etapă a concursului, deci o nouă ocazie de a căuta în adâncul sufletului dumneavoastră, noi mărgăritare, pe care să le oferiți cu drag cititorilor și eternității.
Topul câștigătorilor este următorul:
Locul l
Daniela Mancaș Balaiita
În orașul medieval
Ninge întruna colosal Ce sublimă bucurie! Cu albe flori de portocal Ninge întruna colosal În orașul medieval C-o străveche ctitorie Ninge întruna colosal Ce sublimă bucurie!
Anca Man Azi plânge pădurea
Azi plânge pădurea în zori Lacrimi de galbene frunze… Se cerne ninsoare din nori, Azi plânge pădurea în zori. Zăpada ascunde culori Pe-ale iernii albe pânze… Azi plânge pădurea în zori Lacrimi de galbene frunze. Monica David -Semn
Locul ll
Maria Dan- Cad steluțe
Cad steluțe argintate Peste gânduri, fără veste, Peste tot se-aștern curate, Cad steluțe argintate. Peste case-nfrigurate Peisajul e de poveste , Cad steluțe argintate Peste gânduri fără veste. și
Anca Man Hai să dăm mână cu mână!
Hai să dăm mână cu mână! Să întindem hora mare Toată nația română, Hai să dăm mână cu mână! România ne adună, Azi în zi de sărbătoare! Hai să dăm mână cu mână! Să întindem hora mare.
Locul lll
Alex Peteleu Două stele
Două stele de sus din cer, Aș vrea să fie-n bradul meu, Luminează într-un caier, Două stele de sus din cer, Părinții mei de prin eter ! Plecat-au lângă Dumnezeu, Două stele de sus din cer, Aș vrea să fie-n bradul meu.
E ziua ta, mamă, şi-ţi plângi, Românie, Şi brazii furaţi, şi urşii şi cerbii Ciocârlia-mpuşcată-n aripă, dând ierbii Un ultim cântat… un oftat de câmpie
Când smulsă ţi-a fost din sfântul hotar Vândută ca pruncii nevruţi de părinţi… Aveai aur mult… vândut pe arginţi… Aveai şi credinţă… s-a dat la cântar…
Legenda ne spune c-aveai şi viteji… Ne iartă, măicuţă de mască şi teamă Când facem pe surzii la cornul ce cheamă Şi n-auzim plânsul, căci nu suntem treji…
În curtea ta, mamă, comandă străinii Noi, câţi am rămas, ne sfădim ca orbeţii Slăvită-i prostia, huliţi sunt poeţii, Uscatu-s-a iarba, sunt ‘nalţi mărăcinii…
Blesteamă-ne astăzi, s-avem Dumnezeu, Să ştim de hotare, să ştim de strămoşi, Să fim iar vitejii tăi, drept-credincioşi !… Blestemul de mamă se prinde mereu… 1 decembrie 2020
Zbor spre înălțimi 