Iubirea niciodată n-a cerșit Iubire… Ea doar s-a dăruit și cere Dăruire… Ce poate fi iubirea dacă nu, Doar împlinire Căci ea e peste tot, Este zidire… Acolo unde e iubire E sfântă nemurire Tu trebuie doar să îi dai Aleasă prețuire… Chiar dacă lacrima apare În a ta privire Ea vine doar din dor Și din iubire Însă iubirea cere Ocrotire… E greu să definim iubirea Ea e trăire Și doar iubind, tu vei ajunge La fericire…
De-aș fi un nor, aș plânge lumea asta, Aș cerne ploaia pe câmpurile nude, Să poleiască calea cu stele fără nume, Să văd în urmă holdele crescânde.
Ca o fantasmă să iasă curcubeul Și în culori mărețe să îmbrace zarea, Să las luminii să fie corifeul, În toate să tresalte iubirea și candoarea.
De-aș fi un mugur ferice de speranță, În inimi mi-aș găsi oricând un loc mai cald, Mi-aș ghemui în suflet fierbintea doleanță, Să strălucească acolo o piatră de smarald.
De-aș fi un vis, te-aș căuta mereu în noapte Să-ți mângâi chipul cu povești nemuritoare, S-astâmpăr dorul flămând de cireșe coapte, Să simți atunci a dragostei savoare.
De-aș fi un măr, le-aș da la toți din roade De și-ar dori un fruct, far’ de păcate, S-astâmpăr clipa ce în palmă cade, Să simtă toți din gustul meu aparte.
De-aș fi, nu știu nici eu acum precis ce-aș fi Dar rogu-te pe tine mărite Doamne, Să faci lumină-n lume, un zbor în miez de zi, Să faci din lacrimi rouă, dând viață unei toamne.
În satul unde-odinioară trăiau atâtea amintiri, A mai rămas doar bătrânețea și doar tristețea din priviri Și umbre-ascunse pe la colțuri ce amintesc de vremi uitate, Suspinele ce ies și lacrimi ce curg pe-obraz nenumărate.
Privesc părinții prin ferestre ce-acum sunt mai întunecate Și-așteaptă, copleșiți de griji, copiii ce-s plecați departe. Ei nu mai știu în care timp și nu mai știu de-i noapte-ori zi, Nu mai iau seamă de-anotimp, și doar șoptesc, nu pot vorbi.
Nu știu de-i soare sau e vânt, că-n viața lor e doar furtună Și cu privirile-n pământ anii trecuți îi tot adună. Ei tot așteaptă disperați s-audă scârțâit de poartă Dar, uneori, sunt speriați că, să-i aștepte, n-or să poată.
Se roagă Domnului mereu să le mai dea o zi de viață Și să-i ajute, chiar de-i greu, durerii să mai facă față. C-atât îi ține pe pământ, atâta le mai dă speranță, Să-i vadă pe copii venind, o zi sau două, în vacanță.
Și plâng dar lacrimile lor focul din suflet nu-l vor stinge. Mai trec iar zile, mai vin nori, iar inima în piept se frânge Și-așteaptă. Așteptarea-i grea dar se agață de un vis: Că i-or vedea în sat venind, cum la plecare le-au promis.
Și plânge satul părăsit, și plânge ulița pustie C-atâta timp a mai trecut…Parcă a fost o veșnicie. Nici păsări parcă nu mai sunt, nici vântul parcă nu mai bate Și doar mirosul de pământ din câmpuri plânse mai răzbate.
Și plânge vremea peste sat cu lacrimi ce s-au stors din nori, Și plânge roua pe pământ, în fiecare zi, în zori. Îi mai trezește din visare câte un clopot obosit Ce tânguie durerea care i-anunță: Unul a murit!
N-a mai putut să-ndure chinul și așteptare i-a fost grea, Doar amintiri din vremi trecute a reușit cu el să ia Și pleacă schilodit de doruri ce l-au muncit mulți ani la rând Ducând cu sine și tristețea și tot necazul în pământ.
Cristina Ghindar Greuruș – poet debutant Coordonator – doamna Florentina Savu Grup – Zbor spre înălţimi 18.04.2021
Lasă-mă să-ţi spun ceva despre locul în care am locuit noi doi apoi tăcând ca o umbră o să aştept
când plouă îmi aud copilăria în aburul ei te văd bunico dimineaţa devreme cum îmi linişteai somnul cu un sărut (fiecare atingere o simt în anii scurşi prin clespidra din mine) mai ştii când cu degetele murdare de magiun desenam pe geam ochii lui tata? cândva mă tăvăleam prin cenuşa din faţa sobei şi nu spuneai nimic… acum mi-e inima strânsă ca un purece salt din durere în durere oftez dar nu spun nimic fiecare zi mă interoghează ca pe un condamnat mă ridic şi privesc în noapte poate îmi trebuie un sprijin iubire şi încredere sau câte puţin din fiecare
e noapte şi plouă
îmi cer iertare, bunico! în casa în care am iubit prima oară s-a instalat un păianjen mirosul greu de mucegai se izbeşte de mine ca o linişte de lampa ne aprinsă de multă vreme faţa de masă s-a rupt pe la colţuri nucul din curte sub care bunicul potcovea caii s-a maturizat scrânciobul a îmbătrânit şi el gardul dintre noi şi unchiul s-a scorojit în rest sunt toate cum le ştii din când în când timpul mă strânge de piept dar nu-i bai…
e noapte şi plouă cobor în întunericul din mine şi aştept…
Joacă-ți rolul păgân, la-mpliniri de soroc, și-apoi mușcă din stei, când culegi nenoroc! Sporul templului vinzi duhului necurat și adormi viscolind în alcovul pătat de străbuni păcătoși ce-au nuntit desfrânări, cu tăciunii din iad aprinzând lumânări.
Mergi și dormi în ciulini, stinge – ți ochii cârpiți, ce sticlesc, pofticioși, spre un pumn de arginți, pretinzând că nu văd ce urechile-aud și trădare aștern pentru verdele crud izvorât în pustiu, dintr-un mugur sfințit de un Cuget Divin, Trup de pâine și vin, c-un sărut, răstignit!
Ai vândut pe nimic Adevărul din Cer. Acum, mințile-ți pierzi, toate visele-ți pier. Moartea, ce, până ieri, îți părea crunt dușman, azi ai vrea s-o-ntâlnești, simți că ți – ar fi balsam. Doare crunt Duhul Sfânt și de el vrei să scapi, înțelegi că, de-acum, pe Pământ nu încapi.
Plângi și urlă-n deșert, că – n grădină n-ai loc! Doar cu moartea plătești moartea unui proroc.
