Mă-întrebi fără vorbe, așa, într-o doară, de te cunosc ?! de te iubesc ?! De dincolo de cuvinte, tu poți să-mi vorbești… Ce înseamnă cuvântul, fără sensul lui de dicționar? Oare nu vorbește și vântul? sau ploaia? sau gândul? Sau, poate, există o limbă a gândului, ce le știe pe toate; și ne unește pe toți în sensuri nemăsurate… Tu poți să-mi vorbești, sărind peste vorbe, doar gândul să ți-l tălmăcești, dincolo de semantică și de norme.
Umbra viselor deșarte se ascunde printre rânduri De suspine prăfuite și se-așază peste gânduri, Se despică visu-n patru, se preface în ruine, Umbrele din întuneric vin la Lună să se-nchine.
Gânduri negre și ascunse bat la cap niște-amintiri, Hâde și cu fața unsă și cu gust de uneltiri, Rugi în flăcări risipite ard și se prefac în scrum Printre urme de ruine și devin apoi un fum.
Cad în hăuri reci și goale reverii cu plânsul mut, Fețe stranii ale sorții cu mirosul lor de lut Își întorc privirea moartă către mințile pustii, Rugăciunea nerostită se ascunde-n sihăstrii
Să-ntâlnească-un dram de suflet și un licăr de curat, Să-și așeze capu-n poala unui vis imaculat, Să adulmece-n tăcere fum de mir și de iubiri, Să alunge și să uite visul unor amintiri.
Umbra viselor deșarte se ascunde printre rânduri De suspine prăfuite și se-așază peste gânduri, Se despică visu-n patru, se preface în ruine, Umbrele din întuneric vin la Lună să se-nchine.
Gânduri negre și ascunse bat la cap niște-amintiri, Hâde și cu fața unsă și cu gust de uneltiri, Rugi în flăcări risipite ard și se prefac în scrum Printre urme de ruine și devin apoi un fum.
Cad în hăuri reci și goale reverii cu plânsul mut, Fețe stranii ale sorții cu mirosul lor de lut Își întorc privirea moartă către mințile pustii, Rugăciunea nerostită se ascunde-n sihăstrii
Să-ntâlnească-un dram de suflet și un licăr de curat, Să-și așeze capu-n poala unui vis imaculat, Să adulmece-n tăcere fum de mir și de iubiri, Să alunge și să uite visul unor amintiri.
Îmi cos aripa cu lună și-un surâs de primăvară, Viața merge înainte chiar de-i uneori amară, Rostul lui pelinul are, știe multe-a vindeca, Chiar și-un suflet de lumină rătăcit din calea sa!
Broderii în vise albe și inele de argint, Jurăminte adunate sub cupole de granit, Fracții fără împărțire, cuburi fără de pătrat, Vorbe goale sclipitoare peste sufletul cutat.
Tu acolo, cu tichia unui mire creponat, Spectatori fără vedere te aclamă delirant, Stai pe scena ta lugubră și dansezi frumos în cerc… Eu străină, tu paiață cu succes intermitent.
Azi pictezi autografe pe un șevalet de rouă, Eu îmi cos în fir de lună aripa ce-ai rupt în două, Mi te port timbrat în suflet peste rana de demult Și te iert, iertând și toamna unde pașii ți-ai pierdut.
după ce vei pleca, eu mai rămân o clipă în tămâia amurgului fiindcă vreau să văd mai bine înclinarea axei pământului străbătând licoarea din sticlă iar după ce se vor frânge în golul orbitelor toate aripile zărilor, voi pune oamenilor purpurii nume de păsări
eu mai rămân o luminare de răsărit pe marginea drumului să-mi pot privi sufletul galopând prin răcoare, pe pustie, abia după aceea voi pune tinereţea înapoi în clepsidre
după plecarea ta voi mai rămâne cam cât o tăcere de codru să pot arde chiar și cenușa dimineții pe rug, cu tot cu trup, cu tot cu umbra trupului pe câmp, pentru ca ochii mei să poată alerga liberi deodată cu caii pe urmele tale până vor simţi tot cristalul orizontului ca pe-o tristeţe adâncă rotindu-se ascuţit în pupile *
Într-o zi cu nori, Costica, doamnă bine, din popor, A luat- o pe Georgica de-o ureche și-un picior Și-amândouă împreună, dând din gene cu ardoare, Au plecat cu voie bună în oraș la o plimbare. Şi, normal, cu energie și cu stil adevărat, După cum se foarte știe că era de așteptat, Șapte ore, opt sau nouă sau chiar zece și mai bine, S-au plimbat chiar amândouă prin pet-shopuri, magazine… La un foarte discutabil admirabil moment dat, Cât se poate de capabil și de bine conturat, Incredibila Costica, de uimire arhiplină, A văzut, prea mititica, într-o falnică vitrină, Lâng-o sticlă potrivită ce părea a fi de suc, O pereche-obişnuită de mănuşi de cauciuc. -Georgicuțaa, soro, fată, vino repede şi iute! A strigat chiar ea, mirată, preţ de câteva minute. -Ce s-a întâmplat, măi, dragă? a răspuns Georgica, tare, După ce o oră-ntreagă s-a uitat puţin la soare. -Ia priveşte! Ce e alea? Spune-mi repede şi mie, Că de nu, m-apucă jalea și fac circ şi gălăgie! -Fată, eşti într-o ureche? Sau te-ai îmbătat cu suc? Alea este o pereche de mănuşi de cauciuc! -Hai că-i de belea povestea! Mega-giga-super-tare! Da’ mănuşile acestea la ce este bune, oare? -Tu, Costica, ori eşti beată, ori nu vezi, ori nu auzi! Să te speli pe mâini, măi, fată, simplu, fără să te uzi!
Am învățat să nu mai cred în vise, Realitatea doare, uneori, Am tot bătut la uși mereu închise, Iluziile au pierit în zori.
Sunt iernile mai lungi și tot mai dese, Zăpezile au devenit eterne, O neagră pânză peste cer se țese, Tăcerea peste suflet se așterne.
Îmi plânge luna pe un colț de nor, Au înghețat și valurile mării, Aripile mi-au fost tăiate-n zbor, M-am afundat în mlaștina uitării.
Acum nici frunza nu mai este verde, S-a risipit culoarea din petale, Privirea ta n-o să mă mai dezmierde Și n-ai să-mi mai apari, zâmbind, în cale.
S-au despărțit cărările devreme, Ne-am rătăcit pe albele câmpii, Las glasul inimii să mi te cheme, Poate nu e târziu și ai să vii.. Autor:
Cătălin Iancu Coordonator: Mirela Soimaru Grup: Zbor spre înălțimi 22.03. 2021
Zbor spre înălțimi 