Zbor spre înălțimi

Când tu ești

Aștept înserarea cu noaptea târzie
Cu zile de vară ce sunt și o să mai fie
M-apucă tristețea când nu ești aici
Te caut în stele, în nopțile mici.

Te găsesc în lună, numai tu știi
În adâncul pădurii tu zici ca-i să vii
Te caut în șoapte ce pe frunză le spun
În marginea zării, alergi ca nebun.

Uitarea te lasă, aduni tot mergând
Un ghem de cuvinte, un vers legănând
Se aud voci din glie și mierla ce cântă
Te caut aproape, te strig ca pe-o rugă.

Ce lungă-i departarea, tu ești aici
Dispare tăcerea , apar licurici
Și șoaptele toate vorbe devin
Când tu ești cu mine și totu-i divin.

26.07.2020

Anunț important!

Am ajuns la un rezultat în ceea ce privește examenul literar de ieri. Concursul duminical are un juriu „străin”, poeți care nu activează-n acest grup, poeziile ajung la dânșii fără autor, din acest motiv nu sunt influențați în alegerile lor. Prin acest mod încerc să evit orice speculație, orice acuză care poate să apară din cauza nemulțumirii a concurenților. De această dată, au fost puține poezii în competiție, și asta se datorează temei alese. Sper că data viitoare să se înscrie cu încredere mai mulți poeți.
Primul premiu îi este oferită doamnei Thalida Grecea cu poezia: Condiția omului geniu. Premiul constă în publicarea dânsei în revista Contraste culturale. Al doilea premiu îi este oferit doamnei Oanca Aurelia cu poezia: Cuvântul pietrei, și constă într-un volum de poezii oferit de: Nela Boca.
Mulțumim cu sufletul concurenților cât și celor ce au apreciat si apreciază efortul fiecărui poet în parte.
Mult succes, tuturor!

Primul premiu: Thalida Grecea

Condiția omului geniu

Un început banal,
Scâncet comun…
Semnul vital
Auzit în cătun.
Anii în zbor,
Iubit călător
Prin gând și simțiri
Prin vise, amintiri.
Un…de ne’nțeles
Ce a purces
Neștiind ce va fi,
Cât va trăi.
Născut, înnăscut
Să vrea, să știe…
Să poată mai mult.
Un însingurat
De mulți conjurat,
Mereu ne’mplinit,
Din buze, iubit.
Un trubadur
Din zori, pân’ târziu,
Urmând un vis pur…
De-a rămâne viu.

Al doilea premiu: Oanca Aurelia

CUVÂNTUL PIETREI

Cuvântul pietrei l-ai ascuns în daltă
Și cu răbdare-n piatră l-ai întors,
L-ai pus tăcut într-o coloană-naltă
Care salută cerul cu-al său tors.

Din înălțimi albastre, infinite,
Ai dăltuit poeme în tăcere,
Pe masa pietrei care stă cuminte
Și își rostește ruga dintre ere.

În rugăciunea mamei ai pus taina
Ce viața o zidește pe pământ,
Cu trup celest ce nu-și mai pune haina,
Ci doar lumina pusă în cuvânt.

Sărut ai pus în piatra milenară
Și poartă ai făcut ca cei ce trec,
Să își iubească sfânta, dulcea țară
În care viețuiesc și își petrec.

Din trupul ei ai dăltuit minunea
Ce zace-n cumințenia-i de lut,
În ea se-adună toată-nțelepciunea
Adusă cu-a ta daltă, din trecut!

27.07.2020

Sisif

Întors a fost iar valul spre mare,
crezut-a că timpul îi va da scăpare
să uite într-a nisipului îmbrățișare
a mării tainică strânsoare…

Sperat-a că va fi un val înecat
și de nisip de dor secat,
dar fost-a dovedit
că era și el un Sisif.

Astfel, din a nisipului alinare
fugea mereu spre a mării chemare
în ea necontenit murind,
astfel într-un tot crescând.

27.07.2020

Bel poema / Mario de Andrade (San Paolo 1893-1945) _______
Am numărat anii mei și am constatat că am mai puțin timp să trăiesc de aici înainte decât am experimentat până acum.
Mă simt ca acel copil care a câștigat un pachet de dulciuri: primele le mănâncă cu plăcere, dar când și-a dat seama că au mai rămas puține, a început să le guste intens.
Nu mai am timp pentru reuniuni interminabile în care sunt discutate statutele, regulile, procedurile și reglementările interne, știind că nimic nu va fi atins.
Nu mai am timp să sprijin persoane absurde care, în ciuda vârstei lor cronologice, nu au crescut.
Timpul meu este prea scurt: vreau esența, sufletul meu se grăbește. Nu mai am multe dulciuri în pachet.

Vreau să trăiesc alături de oamenii umani, foarte umani, care știu să râdă de greșelile lor și care nu sunt umflați de triumfurile lor și care își asumă responsabilitatea pentru ei înșiși. În acest fel, demnitatea umană este apărată și ne îndreptăm spre adevăr și onestitate.
Este esențial faptul că face viața utilă.
Vreau să mă înconjor cu oameni care știu cum să atingă inimile, de oameni care au învățat greutățile mari ale vieții, cu atingeri dulci ale sufletului.

Da, mă grăbesc, mă grăbesc să trăiesc cu intensitatea pe care numai maturitatea o poate da.
Nu intenționez să pierd niciunul din celelalte deserturi. Sunt sigur că vor fi rafinate, cu mult mai mult decât cele mâncate până acum.
Scopul meu este să ajung la sfârșit, multumit și în pace cu cei dragi și cu conștiința mea.
Avem două vieți iar a doua începe când îți dai seama că ai doar una.

Nebunul și a lui Zăludă

De…M.P.
26.07.2020

Te aștept zăludo-n fiecare noapte
Să facem dragoste prin univers
Și să ne spunem în mii și mii de șoapte
Iubirea noastră fără de consens.

Te-oi dezbrăca de noaptea ta polară
Și dragoste vom face printre stele
Ca doi nebuni dați din spital afară,
Tu o zăludă, iar eu nebunul nopții tale.

Te-oi săruta cu buze tremurânde
Pe sânii copți de-atâtea stele lucii,
Și chiar de stelele vor deveni nebune
Te voi iubi chiar și în ciuda lumii.

Ne-așteaptă absolutul în iubire
Și mintea ne va rătăci prin inimi,
Noi..vom fi fugari prin fericire
Prin viață,doar simpli clandestini.

Și chiar dacă, spitalul de nebuni
Ne va închide-n noaptea infinită,
Ne vom iubi lipsiți de rațiuni..
Căci sunt nebun și tu a mea zăludă.

UN VERS CUMINTE

Azi, versul mi-e domesticit și simplu,
nu vreau să-i tulbur apele profunde,
și de rușine nu-i dau jos veșmântul,
să-l las să umble ca fecioarele zălude.

Azi, versul iese ca o lacrimă cuminte,
o binecuvântare, rugă ori blestem,
o disperare ascunsă-ntre cuvinte,
când strig în mine și nu știu ce chem.

Și m-amăgește-un dor de altădată,
și-l iau și-l desenez in litere rotunde,
dar nu știe de glumă și mă poartă,
printre dorințe ignorate și nătânge.

Și-i spun că-i toamnă și că-n asfințit,
culorile sunt, parcă, mai întunecate,
și îl întreb, de ce in vară n-a venit,
printre fânețe-n floare să mă poarte?

Azi, când cărarea coboară spre apus,
și fructele prea coapte cad pe cale,
ce să mai fac cu dorul? Chiar i-am spus
că nu mă leg la cap când nu mă doare.
(de Ana Văcărașu)

Ai pus în mine timp,…

În mintea mea mă-ntreb de unde vii
Și cum de-mi stăpânești și visul și pustiul
Când sunt prin univers atâtea galaxii,
Iar pe pământ sunt eu, și ultimul, și-ntâiul?

Cum ai putut să mă răpești din mine,
Să-mi duci singurătatea în altă parte
Și m-ai făcut să fiu, iubire pentru tine
Ca să mă poți citi mai bine ca pe-o carte?

Ai pus în mine timp, trăire și visare
Și dincolo de toate ai pus ce e mai sfânt,
Iubirea ta divină prin tot ce-a fost uitare
Și m-ai legat de viață, de tine, de cuvânt.

Mi-ai transformat destinul așa cum tu ai vrut,
Făcându-mă să cred in Dumnezeu și-n zei,
Tu m-ai făcut să fiu, din nou un început
Și te-ai oprit din drum, alături să mă iei.

De-acum întreaga viață doar ție îți e dată
Învață-mă s-o port ca floarea la rever,
Și n-am să-ți fiu povară alături niciodată,
Doar să mă ții aproape, atâta vreau să-ți cer.

Gh. Ungureanu

19.07.2020