„Cînd vîntul e-o taină, cînd frunza e mută”
E-o liniște în cer și pe pământ,
De parc-a adormit toată simțirea,
Se-aude doar tăcerea respirând,
Iar prin clepsidre curge nemurirea.
Copacii stau încremeniți în soare,
Mai frânți decât soldații în tranșee,
Iar păsările-n umbră la răcoare,
De-atâta taină, au tăcut și ele.
Trosnește piatra sub arsura cruntă,
Dar ploaie nu-i să-i umezească gura,
Și-un puf de păpădie stă și-ascultă
Cum un păianjen rupe țesătura.
Țipă-n auz tăcerea mormântală,
Ți-e teamă să respiri, să nu te-audă
Un înger alb care din cer coboară,
Și raiu-ntreg în lume îl strămută.
