Decembrie– Iarna mea cu aripi blânde.
Își scutură cerul mireasma geroasă și tremură albul la margini de crâng,
Dincolo de zborul ce curge prin mine, zvâcnesc amintiri ce cântă și plâng,
De-atâta lumină, de-atâta pustiu, din freamăt se face o punte,
Decembrie râde la geamul uitat, ghirlande de geruri îmi pune pe frunte.
Iarna mea cu aripi blânde și-a făcut veșmânt de seară dintr-un colț de cer,
Cu steluțe și luceferi și-a brodat mantaua lungă ca să pară un mister,
O poveste, o colindă și un pic de adevăr, șoapte fără căpătâi;
Îmbrăcată-n iia nopților timide, iarna-mi cerne-n palme fulgii ei dintâi.
Decembrie tace cuprins de dorință, îmi pune în palme o pală de vânt,
Inele de fulgi tresaltă cât pot, (știindu-mi nevoia de dor și cuvânt),
Pe buze îmi cerne albastre chemări, ecouri pierdute-ntr-o clipă,
Îmi numără timpul iar sensul târziu îl leagănă-n puf de aripă.
Iarna asta-i incompletă, (lacrimile-ncep să curgă), de margele-i dezbrăcată,
Noaptea i-a imcremenit sub pleoapa ce din ochi e întrupată,
Însă eu, din zarea aspră, grea de falduri, de amurguri și lumesc,
Peste ierni cu aripi blânde, prin zăpezi îmi scriu destine…și zâmbesc.
Redactor șef Camelia Boț
