Domșa Lucian

ANETA (part.4) – fragment din roman Toamna, cel mai mult îi plăcea Anetei culesul viilor, i se părea că e cea mai frumoasă sărbătoare din sat. Printr-o scăpare a comuniștilor, viile din sat au rămas în proprietatea oamenilor, nefiind colectivizate. Fata se simțea atât de plină de fericire, de bucurie și de voie bună în acele zile, încât n-o mai recunoșteai. Pământul își fremăta anotimpul ruginiu cu degetele lui mari și pricepute, iar oamenii se bucurau de dezmățul soarelui târziu, însuși satul devenea un templu al comuniunii cu natura... Cu o săptămână înainte, Nea Ion, Aurel și Trăienuț pregăteau buțile cele mari de lemn. Le umpleau cu apă și le lăsau afară-n soarele toamnei ca „să să-ncheie” ziceau ei. Să nu curgă, să se umfle lemnul în cercurile de metal și să fie strâns cum trebuie. La sfârșit le dădeau cu păcură, ca să fie bine încleiate și bune de folosință. Urmau la rând ciuberele și butoaiele cele mari. Spălau bine butoaiele pe interior, cu apă clocotită, prima dată și dup-aia cu apă rece. Le lăsau apoi, câteva zile, pline cu apă, „la-ncercat” ca să nu aibă nici cea mai mică scurgere. Urmau să bage mustul în ele și nu era voie să se risipească nici măcar o picătură din acel lichid cărămiziu și gros, pentru că era păcat mare. „Jinul trăbă beut, nu aruncat pe jos!” declara Nea Ion, ca o poruncă, iar toți îl ascultau cu sfințenie și cu mult respect. La final, pregăteau șaităul , trebuind să-l spele bine, să nu fie urme de rugină, să-l frece cu peria de sârmă și să netezească bucățile mari de lemn care presau strugurii în interiorul lui. Ca să fie fără asperități, „să nu zgârie struguru’, c-are suflet șî inimă șî nu trăbă să ne batem joc de el”, obișnuia să zică cu patimă, Nea Ion. Munca era destul de grea, el își cam pierdea răbdarea, ieșindu-și repede din fire, iar Aurel îl lua blând de după umeri: „Lasă, mă ticule, că fac io și cu Trăienuț. Meri dumitale de te hodine, stai oleacă și trage-ți sufletu’…”. Urma la rând, carul, roțile lui să nu scârțâie, să fie unse bine cu cătran , iar cercurile de metal în care erau prinse să fie bine strânse, să nu joace în mers, ca să nu se desfacă. Drumul era destul de anevoios, mai ales la urcare, viile erau toate situate pe un deal mare deasupra satului, iar atunci când ploua mult, roțile carului se împotmoleau în noroi și trebuiau să împingă toți carul de la spate. „Bat-o Dumniezo de ploaie și de ea chină !", suduia bărbatul asudat, împingând împreună cu copiii și cu femeia care căuta să-l domolească cu vocea ei blândă: „Lasă, mă omule, nu mai sudui, că ploaia-i sfântă de la Domnu' Isus…” Nea Ion se ducea de cu o seară înainte la Colectivă , să-mprumute o pereche de boi. Întotdeauna îi plăcea să aleagă cei mai mari și mai frumoși boi de acolo, de fiecare data-i numea Iambor și Bodor, unul era boul de „cea” și celălalt era boul de „hăis”. Când Aurel era mai mic, tatăl său îi explica, cum că „Boul de-l înveți la jug pe partea stângă, trăbă să-l pui tăt pe stânga, c-altfel nu mai traje, iar boul de dreapta tăt așa!”, iar feciorul se mira, că de ce nu-i voie să inversezi animalele la jug, însă bătrânu-i răspundea că „Unu-i bou de stânga și hălălant îi bou de dreapta!” iar copilul îl privea fascinat și mut de admirație, făcându-i semn din cap cum că a priceput. Bătrânului îi erau tare dragi boii, venea agale spre casă pe lângă ei, după ce-i lua de la Colectivă, îi mâna ușor, cu corbaciul . Nu voia nicidecum să rănească animalul, că-i mai bun ca omul, „Are sufletu’ mai mare!”, zicea întotdeauna Nea Ion. Imediat ce ajungea cu ei acasă-n bătătură, îi băga-n grajd și le pregătea lucernă pusă la uscat din vară și fân aromat. Boii erau ca și copiii lui, îi plăcea să-i mângâie cu palmele pe spinare, să le pieptene și să le curețe de ciulini și de scaieți vârful încâlcit al cozilor. Le dădea să mănânce din mână știuleți de porumb, „cucuruză”, cum le zicea el. Animalele fornăiau de plăcere, iar Nea Ion era fericit, mângăindu-i pe cap și zicându-le „copiii mei”, iar ochii i se umezeau și se bucura că nu-i nimeni prin preajmă ca să-l vadă cum lăcrimează… Se închidea cu ei în grajd și stătea mult timp acolo căzut pe gânduri, iar Zamfira-l căuta peste tot, până când Aneta o oprea, liniștind-o: „Tu mică, ticu-i în grajd, cu boii, lasă-l, c-o vini dumnealui când le-o găta ce are de povestit...” Atunci femeia zâmbea și se băga-n conie să pregătească de cină în timp ce copiii se jucau prin curte. Aneta se oprea din joacă și se ducea să-și ajute mama, chiar dacă femeia, de prea mult drag, îi zicea: „Du-te de te joacă draga mamii că io pot și sângură!”, fata se punea pe un taburet și se apuca să curețe cartofi și să fredoneze un cântec, iar în scurt timp maică-sa o acompania. În scurt timp bucătăria de vară se umplea de voie bună, iar cântecul ce se auzea îi oprea pe copii din joacă și-i aducea pe rând, către conie, fredonând și ei aceeași melodie. Însuși Nea Ion asculta din grajd, de la boi și ieșea afară să-i vadă pe copii și să se minuneze. De frumusețea cântecului, omul își dădea jos pălăria din cap, se ștergea de transpirație pe frunte cu mâneca de la cămașă și nici nu-și dădea seama când ochii i se umpleau de lacrimi. Erau copiii și muierea lui, iar în inimă simțea cum crește un sentiment de bine și de bucurie, încât închidea ochii, mulțumindu-i în gând lui Dumnezeu pentru că l-a ținut în viață atâta timp ca să-i vadă cum umple întreaga curte cu bucuria lor... Zamfira ajutată de Aneta și de cele două surori gemene încercau să termine de cu o zi înainte mâncarea și se pregăteau să coacă pâine în cuptorul cu lemne situat afară, lângă conie. Făceau asta destul de rar, aveau puțină făină albă, rația ce-o primeau de la Cooperativă era de două pachete pe lună. Odată Aurel l-a întrebat pe taică-său că ei de ce nu pot să mănânce mai multă pită albă și se mulțumesc cu cele două pâini negre ce le primeau de două ori pe săptămână de la Cooperativă. „Pintru că grâu-i a statului!”, îi răspundea Nea Ion, cu ciuda celui care ar fi vrut să aibe petecul lui de pământ de pe care să-și secere singur spicele atunci când se făceau bogate-n bob și mănoase. După care adăuga, cu invidie: „Pita-i mâncare de domni de la oăraș !” iar Aurel ridica din umeri, neînțelegând mare lucru. „Io am crescut de mic copchil cu mămăligă șî ui că n-am murit”, continua Nea Ion, însă copilul nu-l mai asculta de mult, era prin curte, la joacă cu frații lui mai mici. Aneta frământa de zor aluatu-n covată, iar una din cele două surori gemene îi turna din când în când apă, dintr-o sticlă fără dop, ca să nu i se lipească mâinile și se uita cu drag la sora ei mai mare, însă aceasta era cu gândul la anii trecuți, când… … când era prin clasa a cincea și era colegă de școală cu Adriana, o fată timidă din satul lor care locuia pe ulița cealaltă, iar părinții ei lucrau amândoi la brutăria din oraș. Toți copiii din clasă o invidiau pe fată pentru asta, mai ales din ziua în care i-a dus cu clasa de la școală, în vizită la singura brutărie din oraș. Atunci copiii au văzut cum se fac pâinea, covrigii, cornurile, batoanele dulci cu miere pe care le mai cumpărau de la chioșcul școlii și toți se uitau cu admirație la Adriana și la părinții ei care lucrau acolo și care puteau să mănânce în fiecare zi pită proaspătă și caldă, albă și bună, iar ei se mulțumeau cu cea neagră care li se dădea pe cartelă . În acea zi Adriana a devenit eroina lor, a copiilor din întreaga clasă și toți încercau să fie prieteni cu ea sperând să capete măcar o coajă de pâine albă, până când fata, simțindu-se emoționată și copleșită, s-a apucat de plâns. Diriginta de pe atunci, tovarășa Margareta, a încercat să le explice copiilor că Adriana nu mănâncă pâine albă pe săturate, în fiecare zi, însă niciun copil n-a crezut-o, începând să se laude cu părinții lor și pe unde lucrează fiecare… … Aneta frământa aluatul și zâmbea, amintindu-și de Adriana și de vizita la brutărie și n-a auzit-o deloc pe Adelina, una dintre surorile gemene, când a-ntrebat-o dacă să meargă să umple sticla cu apă, până când Zamfira s-a răstit la ea: „Hai tu Anetă, frământă mai tare că ne prinde noaptea!” Atunci fata a dat din cap, ca și cum a înțeles ce vrea maică-sa de la ea și a început să-și miște mâinile mai cu spor, zâmbindu-i surorii mai mici: „Da, poți să mei s-o umpli…” Înainte de culesul viilor, Nea Ion tăia oaia cea mai chilavă și mai bătrână care nu mai dădea deloc lapte. Că nimic nu-i mai bun, după cules, decât zama de curechi cu său și carne de oaie, mămăligă aburindă ori pită albă de casă, coaptă-n ler , urmată de tocana de oaie cu grumbene și cu castraveți înăcriți, cum îi plăceau lui Nea Ion. Toate udate din belșug cu vin din anul trecut, păstrat într-un ultim butoiaș, special pentru această ocazie, ca să lunece mult mai cu spor toată mâncarea atât de bună pe grumaz … Întotdeauna viile se culegeau sâmbăta și duminica, cu dezlegare de la biserică, de la Părintele Rodion, care nu mai ținea în zilele acelea Sfânta Liturghie din cauză „Că-i o zi aleasă de la Dumniezo”, după cum le zicea oamenilor. Zilele hotărâte pentru cules se stabileau cu mult timp înainte în biserică, la sfârșitul unei liturghii de duminică, după ce se-nțelegeau între ei bărbații din sat. De obicei începeau să culeagă toți odată, c-așa-i rânduiala lăsată de la ăi bătrâni și de la bunul Dumnezeu, nu să se trezească dup-aia, nu știu care sau nu știu cine, că el n-a cules, că n-a putut, că n-a fost acasă sau n-a fost pregătit… Seara după cules, când toți erau pe la casele lor, Părintele Rodion obișnuia să viziteze fiecare gospodărie, să binecuvinteze recolta de struguri și să afle cam cât must i-a ieșit fiecăruia. Intra în curte însoțit de Văsălie cantorul , binecuvântându-l pe stăpânul casei și pe muierea acestuia, după care întreba în treacăt de copii sau nepoți. Apoi aducea-n discuție culesul viilor și-l întreba pe om câte șerii de jin o să-i iasă, iar omul întotdeauna zicea cu mult mai puțin decât a cules, timp în care părintele-i făcea din mâini semnul crucii deasupra capului și-i zicea să nu uite de „pomeana” pentru Sfânta Biserică. După care pleca la casa următoare, știind prea bine că a doua zi câte unul din fiecare familie îl va căuta acasă și-i va aduce o damigeană de must ca „pomeană”. Astfel, în fiecare toamnă părintele Rodion strângea cam două butoaie de vin de la toate gospodăriile din sat și era bucuros nespus pentru asta…

(VA URMA)
GLOSAR:
jin – vin
trăbă – cu sensul de trebuie, trebuiește, e necesar (folosit în Ardeal)
șaitău – teascul în care se storc strugurii
cătran – catran, păcură
chină – tină, noroi
Colectivă – denumire generală dată CAP-ului (Cooperativei Agricole de Producție)
hălălant – celălalt (regionalism folosit în Ardeal)
a mâna – a conduce, a dirija, a arăta drumul (în context)
corbaci – bici cu mâner de lemn, făcut din funii subțiri, atent împletite
Cooperativă – (aici) o altă denumire a magazinului sătesc (numele vine de la fostele Cooperative de Consum)
pită – pâine
oăraș – oraș
cartela (de pâine cum i se mai zicea) era de mărimea unui carnețel, din carton, pe care erau trecute luna calendaristică și zilele unei luni, sub formă de tabel. Fiecare familie era arondată unui magazin alimentar din cartierul unde avea domiciliul. Pe cartelă era scrisă adresa unde locuia familia respectivă, precum și numărul de membri. Porția zilnică era de un sfert (ulterior a crescut la o jumătate) de pâine per membru
chilavă – schiloadă, infirmă, invalidă
grumaz – gât
cantor – cântăreț de biserică
șerie – unitate de măsură a băuturilor alcoolice folosită în Ardeal, echivalentul unei vadre, sau a unei găleți (aproximativ zece litri)
pomeană – gratuitate, dat de gratis, de pomană
curechi – varză
său – seu, grăsimea de la oaie
ler – cuptor
grumbene – cartofi

Redactor șef Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: