Florentina Savu

POVESTEA MAMEI
Florentina Savu A sosit vara...În casa cea mare și albă sună glasuri limpezi ca de clopoțel:

  • A sosit vara! A sosit vara!
    Trei copii ies în curtea cea mare, adumbrită de o boltă de viță-de-vie și de pomi fructiferi.
    Păsărelele cântă, zboară de colo-colo ori se odihnesc la umbră. Vântul adie molcom, abia mișcând frunzele pomilor.
    Privirile copiilor, o fetiță și doi băieței, sunt ca de aur. Soarele se oglindește în ochii lor și ei se hârjonesc râzând fericiți.
    Mama lor îi cheamă și-i roagă să se așeze pe scăunelele cilindrice, de fapt niște butuci de lemn, la o masă mare, tot cilindrică, meșterită dintr-un copac bătrân care avusese dimensiuni considerabile.
    Pe ea strălucește o față de masă albă, din damasc. Copiii se așază împrejur și mama îi servește cu dulceață de cireșe și cu câte un pahar cu apă rece.
  • Oh, mămico, de ce este atât de frumos vara? De ce suntem noi atât de mulțumiți și fericiți?
  • Mâncați dulceață, puii mamei și o să vă spun.
    Lingurițele se avântară în farfurioarele din care, pline, erau duse iute la gură și savurate cu veselie. Băură la fel de repede apa rece, proaspăt scoasă de la fântâna din curte și așteptară cuminți povestea mamei.
  • Hai, mămico, suntem gata!
  • Ei bine, dragii mei, am să vă spun:
    Cică au fost odată ca niciodată, într-un sat mic și sărac, o femeie și un bărbat. Amândoi erau nevoiași ca vai de ei, dar se iubeau foarte mult. S-au căsătorit și au avut împreună două fetițe. Tatăl însă era supărat că nevasta lui nu-i dăruise și un băiețel astfel că, iubirea de la început părea să cam pălească. Omul era tot timpul posomorât și abia își privea fetițele. Ele, bietele, cu ce erau vinovate? Cu ce era vinovată mama lor?
    Cei doi soți au fost ajutați de mulți oameni din sat să-și construiască o casă nouă, mai luminoasă și mai încăpătoare decât cea veche.
    Fata cea mare visa să devină scriitoare, însă visul nu i s-a împlinit fiindcă era lipsită de curaj și de încredere în forțele proprii. Scria doar pentru sufletul său, fără să fie văzută de cineva și asta doar așa, să-i treacă de urât.
    În cele din urmă s-a căsătorit și în curând au apărut pe lume trei copii: o fetiță și doi băieței.
    Aceasta a fost bucuria ei cea mai mare. S-a dedicat cu totul creșterii și educației lor. Dorea să le facă toate anotimpurile vieții mereu frumoase, așa cum este și această vară, care vă place atât de mult.
    Să știți, dragii mamei, că vara și toate anotimpurile sunt frumoase pentru că unele mămici s-au luptat mult tocmai să le facă să fie frumoase.
  • Tu ai suferit vreodată, mămico?, întrebă cu ochii luminoși fetița.
  • Da, draga mamei, însă acum sunt atât de fericită și bogată! Voi sunteți fericirea și bogăția mea cea mai de preț.
  • Și eu o să sufăr ca tine, mămico?, întrebă ea pe un ton îngrijorat.
  • Nu, iubita mea! Tu nu vei suferi, am eu o baghetă fermecată și cu ajutorul ei voi alunga toate relele care ar încerca să vină peste voi.
  • Putem să o vedem și noi?, o întrebară într-un glas cei doi băieței.
  • Nu, copii! Bagheta aceea este ascunsă în sufletul meu. Când o să creșteți și eu nu o să mai fiu să vă apăr, o să v-o las vouă.
  • Ce să facem numai cu o baghetă, mămico?, o întrebă îngrijorat din cale-afară cel mai mare dintre băieți.
  • O va primi acela care va fi cel mai cuminte și mai înțelept dintre voi, dar și mai milos în același timp. Acela care o va primi va putea să-și ajute și sora, și fratele sau frații, să fie fericiți și apărați cu toții de rele, întotdeauna.
  • Mami, toți o să fim deștepți, cuminți și miloși.
    -În acest caz, o să vorbesc cu Moș Crăciun să aibă grijă și să vă aducă el la fiecare câte o baghetă fermecată.
  • Da, așa mai merge, mămico! Să ne dea la toți trei ca tu să nu fii nevoită să ne-o dai pe-a ta și să rămâi tristă și nefericită, spuse dintr-o suflare fetița, sărind de gâtul mamei sale și sărutând-o cu foc.
    Pe rând veniră și băieții. Cu lacrimi în ochi mama își strânse pruncii la piept.
  • Mami, nu cumva ai lacrimi în ochi?
  • Nu, dragii mei, doar mărgăritare! Da, mărgăritare…șopti ea emoționată.
    Acum puteți zburda în voie, dragilor, însă aveți grijă cum vă comportați, ca să obțineți fiecare câte o baghetă fermecată, atunci când va sosi vremea.
  • Să nu ai nicio grijă, mămico!
    Fetița încă nu se mișcase de lângă mama sa.
  • Hei, dar tu ce faci? Nu te duci la joacă?
  • Mă dor mărgăritarele tale, mamă!
  • Iubita mea, aceste lacrimi le-am numit mărgăritare pentru că sunt lacrimi de fericire. Un om plânge nu numai de durere ci și de bucurie.
    -Adevărat?
  • Da, iubito, adevărat! Doar știi că mama nu v-a mințit niciodată!
    Atunci, pe obrajii bucălați ai fetiței străluci soarele.
  • Așa te vreau, draga mamei! Acum, hai, du-te la joacă!
  • Ce mult te iubesc, mămico!, îi stigă ea, alergând după frățiorii săi.
    Gânditoare, mama strânse farfurioarele din care copiii mâncaseră dulceață, precum și paharele de apă. Își luă apoi un caiet și un stilou și începu să scrie.
    Despre ce oare scria?
    Despre anotimpuri? Despre copii? Despre minunile și durerile vieții? Cine poate ști?

Redactor șef Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: