Lidia Stoia

… eu, un citat din cartea cu fluturi
( autor, Lidia Stoia ) În exercițiu acesta de-a exista, dincolo de orice luptă şi orice renunțare-ai avea, oamenii

au un suflet, iar sufletul are şi el frumusețea sa care-ți construieşte şi ție, om, frumusețea, după
cum ai sufletul să te poți arăta chiar şi dincolo de-a mai putea spera la ceva, în libertățile inimii
ura manifestată ca slăbiciune, ce, ar putea fi stăpânită de-oricine, dacă ar lăsa-o oamenii să se
ofilească aşteptând mult şi bine inițiativa omenească în care ea-i chitită să-l stăpânească şi nu
iubirea care mereu iartă, tu, când ierți, iertându-te pe tine, şi, nu-i devreme, şi nici târziu s-ajungi
cerşetor de clipe de linişte, sătul de împilări şi zavistie… bunătatea făcându-şi întotdeauna timp
să vină când este chemată, spunându-ți la sosire ,,bine te-am găsit, dragă !”, ajutor oferindu-ți în
lumea aceasta frumoasă să-ți faci curățenie-n suflet cum faci curățenie într-o casă aruncând la
gunoi mizerii şi lucrurile rupte şi vechi, ori că eşti tânăr ori că eşti bătrân bunătatea mereu bine
potrivită cu cel ce e drept şi corect, răutatea ținând de prostie, prostia făr’ să fie defect ci lacună
în educație, încă din educația timpurie, ca cel mai important lucru, să vezi că eşti iubit când şi tu
iubeşti, pentr-o ciocârlie cântând cu zborul spre cer ambele aripi fiind importante cum şi-n iubiri
sunt două părți antrenate, oamenii, râuri de suflete ce curg spre veşnicie dornici ca să iubească,
învățând calea spre dragoste de la toate, chiar dacă să zboare nu ştiu, învățând totuşi să înoate
tocmai ‘necați de potopul de lacrimi, ce-l țin de bunătate aproape, liniştea inimii, şoptind deseori
să accepți ceea ce nu ai putere să schimbi, schimbând numai, ceea ce poți schimba, mare, fiind
puterea de-a deosebi asta în lucruri, cărora, le ştie doar Dumnezeu măsura, tu… ca o măsură, în
eforturi, singura măsură cu care te poți măsura, apa ploilor tale să stea în genunchi doar în fața
lui Dumnezeu, în fața oamenilor să te ridici în picioare… un gheizer înălțat deasupra… cu stropii
adunând strălucire din soare, ploile tale, udând păduri de iubiri, pe pământ… la rădăcina multor
copaci multe comori îngropate, care… nu au ajutat copacul să crească înalt şi nici nu i-au oferit
libertate, pe care oricum n-o voia, el, cu crengile de cer agățate şi cu rădăcinile prinse-n pământ,
în aurituri şi arginți sevă negăsind pentru viață, numai pe tine să te văd omule că bâjbâi întruna
prin ceață, umblând prin cenuşa unor iubiri neiubiri de dragoste nepătrunse, aurul neiubindu-se
nici pe el, furând omului zâmbetul după el alergând, adăugând ani peste ani de-abea aşteptând
alții să te vadă că pleci să moştenească ce rămâne în urma lăsată, nici unul să nu ducem nimic
veciei din veci, da’ te grăbeşti să întorci capul să nu ți se vadă urâtul privirii, fără să înțelegi că-ți
simt sufletul şi-i aud strigătul din adâncul adânc, în măsura tuturor lucrurilor, cel mai trist lucru
talentele risipite pentru deşertăciuni dorite ca temă a împlinirii, cu-atât mai multă tristețe, cu cât
ai mai multe talente şi pe toate le-ai risipit, acele moşteniri punând umărul ca să poți rămâne în
echilibru dansator pe o ață balansată în viață de vânturi între care te afli de unul singur de unul
singur pe ață urcat lipsit de ancoră, fiecare încercând să se salveze pe sine… oricare, preocupat
să aibe, nu ca să fie, astfel, să pierzi mult mai mult, căzut într-un hău fără fund, puțini între-ai tăi
semeni să-ți spună calm ,,prietene, nu-ți face griji, sunt aici, nu te las… vom trece-mpreună peste
impas…”, chiar dacă impasul este al tău… nimeni neştiind când vine şi rândul său, ca să fie şi el
ajutat, o inimă bună, ca dar de la Dumnezeu, un om motivat, cu putere de-a continua, încă, mult
timp, după ce-a spus ,,nu mai pot !”, voința ascunzând dureri după zâmbete… zâmbetul, deabea
reuşind uneori s-ascundă amarul din lacrimi… fluturii, luându-şi zborul, până la ultimul, în toate
iubirile omeneşti care nu oferă garanții oricât de mult ai iubi, toate iubirile omului muritoare, ele
într-un muritor răsărite, orice om, un exemplu al lumii sale într-o sumă a faptelor nu într-o sumă
a simțirilor, trăirile sale, numai a lui… niciodată să n-ajungi cu bine la destinație, dacă, te opreşti
de fiecare dată, să arunci cu pietre după câini care te latră… într-o viață de câine… fără valoare,
în inima mărăcine, visul frumos, cu toate, că, nimeni n-a adunat toate stelele într-un coş, fiecare
vis, o stea… un minunat paradis care aşteaptă de la om timp potrivit… în visul meu… fără să fie
nevoie să mă-nțelegi, ci, numai să simți, fiecare om ştiind mai mult decât spune, mai mult decât
vorbeşte, mai mult decât ce-ntr-un moment şi-aminteşte, toți crezând că sunt perle ori diamante
însă, numai câte unul, străluceşte, din când în când… de-atâtea ori uitând, că, cel mai important
lucru este să fim iubiți şi să iubim, în fața iubirii necontând că eşti tânăr sau bătrân, ci, să simți
cu tot lutul întreg sentimentul sublim, iertarea dincolo de orice ispită iertând, nicicând pentru ea
prea târziu… şi-n anii vieții târzii, putând să împaci energii… bătrân, conştientizând cel mai bine,
că ura doare ca dracu, omul, în măsura tuturor lucrurilor, măsura lor, ca peticul ce se potriveşte
cu sacul, cu ele-mpreună scurgându-ne tăcut sufletul până dincolo de timpul primit… omul, ca o
picătură de apă ce sfredeleşte sensu-n care-a ajuns plănuit, în măsura tuturor lucrurilor, cu-a sa
măsură mărturie după cât înțelege şi ştie… după cât şi cum ştie şi poate ca să iubească, iubirea
din căuşul palmelor de la ursitori picurată, ca o fermecată agheazmă în dar primită de la destin
la botez, eu, să contez pentru tine, doar dacă mă iubeşti… atât de puțini oamenii ce-ascultă de-a
dumnezeirii poruncă să-ți iubeşti semenii ca pe tine însuți… şi tu, tot un om, cu bucurii, răutăți şi
păcate, de care poate nici nu-ți mai aminteşti, în hărăziri potrivite, toți cu talente… mare păcat de
talentele risipite… ca şi când ai refuza darul Mâinii Cereşti… soarta, nefiind alta, tu oricât te-ai da
peste cap, ea scrisă-n frunte-n tine cu toate posibilitățile, dinainte ticluite să ai la-ndemână tot ce
îți trebuie să poată fi împlinită… nici un om, stăpân pe destin, doar pe modul de-a fi, şi pe cele ce
făptuieşte în viața trăită, unde nu trebuie să-ți faci griji pentru lucrurile ce nu le cunoşti… un timp
al lor existând şi pentru noile cunoştințe într-un timp al tău când poți să le-nțelegi… sufletul ca o
candelă în tine aprinsă, din veşnicii, cu nemurirea promisă, cunoscându-ți de pe pământ gândul
şi urma la lacrimi uscate demult în paşii cu care păşeşti… în piept simțind fiecare bătaie a inimii,
suferind cu ea când e necăjită, fericit când fericiri întâlnești… doar moartea privindu-ne lutul cum
ai privi în oglindă, lutul, nefiind din izvoare cereşti, ci materie modelată din gânduri dumnezeieşti,
moartea luând lutul ca pe-o povară a sufletului pe care-o redă iar pământului… măcar pentru ăst
lucru să fie şi ea iubită până de cealaltă parte a timpului, ea atât de singură printre cruci de lemn
şi de piatră, poate, de-aceea ne pare sinistră… ea agent de salubrizare a lumii, igienizând spațiul
terestru ca o vrăjitoare vindecătoare… oare nepăsătoare, sau râde şi plânge şi ea, ea, neagra din
vremi… în singurătățile sale ascultând doar pendulul timpului, singurul instrument căruia-i aude
în găvanul urechilor cântecul concis şi precis… pentru orice-i viu, sobră şi-nfricoşătoare, ea ca un
prag teribil, ca un culoar, abisal… moartea, una singură… sub poalele ei, încăpând miliarde după
miliarde… toate miliardele muritoare… dilema omului că nu ştie nimic despre ea parcă stând să-l
omoare cu încă o moarte dacă ar putea să existe şi-o moarte după moarte… el, viață, după viață,
nădăjduind deja, omul regele peste o lume frumoasă în care frumusețea e o vasală a timpului iar
timpu-i ținut în mână de Dumnezeu, pe om nimic ne-mpiedecându-l să vadă înainte de orice apus
răsăritul, țipătul zilei tăind noaptea-n bucăți, nici un om netrăind în afară ci-nlăuntru misterioasei
şi tainicei vieți, în ea cu măsura tuturor lucrurilor, toate lucrurile, de preț… dorul din dor, asaltând
lutul, sufletul, eroul măreț… înainte de măsuri luate, să recunoşti omule că nu le ştii pe toate… să
fi de acord că ştii că nu ştii dintr-un întreg nici o miime din acea minimă parte, cum nu ştii cine ai
fii şi nici ce devii făr-o măsură a lucrurilor în care trăieşti, cum nu ştii nimic despre zei-dumnezei
nici că există nici că nu există… dar poți despre toate să-ți imaginezi… gândul, parte separată de
toate trăsăturile pământeşti, care au întunericul mult prea aproape de vietatea ta tristă, virtuțile,
câştigate doar în bătălii cu tine purtate, arta războiului presupunând omoruri premeditate ca să
poată omul obține, niscai înțelepciuni, noi, profesorii următorilor, care, vin… seduşi de exemplele
noastre, pregătindu-se şi ei să păcătuiască prin exerciții şi repetări, continuările la continuări, să
nu ne ducă nicăieri într-o lume plină de falsuri cu prea puțini interesați de lumină şi adevăr… ele,
inexistente când nu sunt provocări, oamenii, mereu alegând ce e important şi util pentru ei… toți
trăgând focul la oala lor, în marginea falsității, şi adevărul fiind relativ în paradoxuri de existențe
în care vrem să credem că progresăm, omul copilul lui Dumnezeu înainte să cadă zeii Olimpului
să fie persoane obişnuite… într-o lume, cu-atâtea minți, câte capete, cuvintele, periculoase, dând
faptei motiv, bine, totuşi, că în om conştiința, păstrează credința că nu ești de unul singur aici şi
nici după capul tău… nici în secolele cele mai întunecate, decăderea omului neținând de moarte
ci de-ntunericul minții întunecate luminată încet şi cu greu… în măsura tuturor lucrurilor pe care
le-nțelege în înțelesurile sale, pacientul ştiind cel mai bine ce-l doare, atunci când îl doare… chiar
dacă consideră judecata medicului mult mai cuprinzătoare… eu… să scriu astăzi, despre ființă,
eseu… şi tânăr, şi bătrân, tot din oase şi carne, şi unul, şi altul, şi durere simțind, şi dorință… ca
o măsură a lucrurilor ce nu există din întâmplare, câteodată, să fie cel mai rău raționament cel
mai bun, astfel încât pot să spun că-n existența sa omul îşi poartă şi inexistența materială unde
poate cu mintea visa, între existent şi inexistent, tot timpul activ… tot timpul pus pe a face ceva…
omul, ca într-o negare retrospectiv simplă a anterioarelor gânduri, la anterioare, alte anterioare
a anterioarelor ce presupun următoarele ce formează următoarele care vin între realitate şi vis,
în lumea aceasta în care ziua de azi, e aproape identică cu ziua de mâine… doar mintea omului
într-un altfel, altfel mereu… construiește cu ea viitoare la viitoare, peste trecute trecute, între păci
şi lupte, nici unele să nu rămână nevăzute de ochiul lui Dumnezeu, care-aşa a lăsat să nu existe
în minte nici o măsură impusă de El decât măsuri impuse de om… asta ca o tevatură-n trăsături,
arta cuvântului, ca o măsură a tuturor lucrurilor ce izvorăsc dintr-o minte, inexistente înainte să
fie rostite, prin fapte, căpătând identități şi sorginte, şi-atunci, doar anumite gândite… în relativul
existenței doar Dumnezeu ştiind tuturora măsura în măsura lucrurilor, căci… toate lucrurile care
există de El sunt ştiute împreună cu toată viața ce nu e o glumă, în ea, nimicul, cu putere magică
de-a deveni un colos, iubirea, cea care produce iubire, încât, răsăritul portocaliu, devine purpuriu
la apus… eu să ştiu, că, nimic nu ştiu, dar să ştiu că există măsură la orice măsură… şi-atuncea,
om drag, bun de gură, în măsura tuturor lucrurilor, când poți zâmbi, de ce n-o faci…?… de ce să
cazi, când poți zbura…?… de ce loveşti, când poți ierta…?… când vrei să cerți, de ce nu te-mpaci
cu toate-toatele, aşa cum le-ai găsit aşezate în măsura tuturor lucrurilor printr-o lege naturală a
firii fără termen de expirare, în care, niciuna nu-i fără voia dumnezeirii, fiindcă, altfel, n-ar exista,
în contextul vieții aşa cum o ştim, să existe şi inexistente în ea, la om viu, pe afișul minții scriind
,,va urma”… Dumnezeu cunoscând întru totul măsura tuturor lucrurilor… eu… un citat din cartea
cu fluturi, ce, scrie azi, despre ființă, eseu… şi tu, şi eu, să ştim că nimica nu ştim, oricâte, am ştii,
ființa noastră, propria măsură din lucruri… noi toți… gândiri repetate, cu măsuri inegale în toate…
noi… iubirile iubirii cu iubire de fluturi… iubiri colorate câte ierburi şi flori… câte ierburi şi flori tot
atâtea parfumuri pe aripi de fluturi înmiresmate, ca fluturii, în măsura tuturor lucrurilor, să fie şi
oamenii, muritori… asta, după ce şi-au petrecut viața, din care, nu poate muri nimeni de două ori…

STOIA LIDIA,
Timişoara,
14 – IUNIE – 2o21.

Redactor șef Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: