Nicolae Toma

Pe un peron …

Când coboram din tren și mă așteptai
Cu aureolă de mult prea iubită
Voiam să opresc voiam să ucid timpul
Să trăiesc nemurirea pe același peron
Să te văd și chiar să mă târăsc ca un melc

Nu mă mai săturam să te văd cum străluceai
În soarele dimineții zâmbetul tău
Era o fereastră spre altă lume
Era secunda când eram supremul zeu
Când deja simțeam cum mâinile tale
Mă mângâiau din zbor

Ochii tăi mă încolăceau lacomi
Și mă înecam cuprins de sărutări
De bunăvoie mi-am pus inima zălog
Așteptând să mă topesc într-o lacrimă
Unduitoare și străvezie în formă de inimă

Pe peronul acela dintr-o gară veche
Te priveam la câțiva pași
Și nu mai vedeam pe nimeni
Erai un munte și mă priveai
Ca pe un giuvaier ca pe-o minune

Peronul vechi încă mai așteaptă
O altă clipă de nemurire
Dar toate sunt duse spre o altă lume
Până și trenul șuieră a pustiire

Drepturi rezervate de autor, Nicolae Toma

Redactor șef Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: