Ana-Maria Petrache

Rătăcire

Pe când soarele răsare și din vise te trezești,
Ochii tăi ard, ca și marea, câte chinuri și povești.
Iar din ei, se desprind și inspiră realitatea,
Se împrăștie în valuri, vântul și ferocitatea.
Și oglinda ce te-așteaptă îți arată ochi străini…
Ei se uită când la tine, când spre sufletul ce-i plin,
Iar atunci le simți pe toate, toate-s una și-s pe față
Și durerea și plăcerea, frici și dorul tău de viață.
Dar, apoi nu e nimic, totu-i gol și te frământă
De-ai da ce ai pe lume și pe o durere frântă.
Te urăști numai pe tine, te privești ca pe-o stafie
Ce trăiește doar în beznă și visând să fie vie.
Și prietenii ce-ti sunt, ție-ți par cu toți străini
Ce se uită fix prin tine, oameni goi cu suflet plin.
Și tu printre toți, ești apă, nesimțit și nevăzut
Noaptea te tot frângi în ceață, ziua tot la prefăcut.

Redactor șef Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: