Lidia Stoia

Pe urmele verii, toamna, romanță…
( autor, Lidia Stoia ) ...oare ...aceeaşi toamnă aurie se-ntoarce dintr-un timp suspendat unde-s toatele toate

adunate, după ce s-au întâmplat aşteptându-şi rândul ca să mai fie, toamna… îngălbenind ca
de icter pământul, şi pe deal şi pe câmpie, să-i vedem vieții mormântul îngropată-n mormane
de frunze căzute, plângând-o tot cerul, greu de nori precum plumbul sur şi tăcut, peste-un soi
de lumină plină de melancolie, soarele, din putere, scăzut… toamna, nimicind pe văzute, ochii
umplându-i cu moarte, galbenul, trist lințoliu de doliu ca veşmânt pentru veşnicie… narcisistă,
toamna, parcă-n aur învălită, cețuri şi pâcle transformând orice colț într-o criptă ca-ntr-o idilă
cu apusuri aprinse ce bat în geamuri aburite de puțina lumină a zilei dată ca dintr-o feştilă ce
abea pâlpâie-ntr-o lampă uzată, cu sticlă fumurie şi-aşa de opacă, de parcă n-a fost niciodată
curată… şi, iat-o… păşeşte pe urmele verii ca o jelanie, jubilând în culoarea sa, natura primind
siluirea tăcut, an de an punând vieții vii punct, să doarmă în iarnă, primăvara s-o poată lua de
la-nceput, despre toamnă culorile vorbind de la auriu pân’ la maroniu de-aici de aproape până
dincolo de zenit, cu răpăiturile ploii ca reci săruturi zdrobite de gliile țărânii pustiite… izbite cu
putere de vânt de carnea lutului, şi de-al pământului simț, pregătit de apus… toamna… pictând
poezii şi-n gândul omului, răsărit din pădurile minții, ca din catedrale incendiate de pupilele lui
înflăcărate, imagini cărămizii-roşcate invadând lumina irişilor odată cu asfințitul, obrazul feței
oglindit în înserări de foc cu tot sufletul care-şi recunoaşte şi-n sine amurgul vestit din prima zi
când aici s-a născut, şi el să fie-mpreună cu omul o toamnă… omul… vasul de lut, iar inima din
om, măr… să-i fie la fel de profund muşcată şi de minciună şi de-adevăr… sufletul, punte, peste
un petec de viață, între visele nopții şi realități în care te trezeşti dimineață, nici unele nici altele
să nu-ți pară fireşti într-o lume atât de frumos concepută să poată fi în ea viața trăită… fiindcă,
vezi tu, acest adevăr fiecare-l cunoaşte şi-l ştie, omul venind aici într-o armonie… raiul toamnei,
bogat în nuanță, ține cărările sub frunze ascunse, ca sub linişti de taină şi mister, zilele omului
străluminate în toamnă cu sufletul veşnic legat pentru vecie de cer, inima un loc încărcat ca un
lac cu trestii şi flori gingaşe de nufăr ce-i schimbă toamnei chipul făcând din ea o romanță, noi
să-i păstrăm în piept nostalgia cum păstrezi un portativ muzical într-un cufăr, el, operă de artă,
simfonii de culori pastelate răzbătând din pădurea ce arde până-n adâncul omului spiritual, ea,
toamna, de neuitat, pentr-o vreme împărăteasă peste ierburi şi pomi, peste flori şi peste viile de
pe deal… se simte ca la dânsa acasă, iar noi, ai săi invitați, serviți cu must chihlimbariu dintr-o
bărdacă sau cu stacane cu vin nițel acidulat, omul, să simtă parfumul viei din care e strecurat
sub mesteceni cu frunza galben-focoasă, ei, lumânări în creştet c-o flacără, cu jarul, pe oricare
ram, toamnele, ca în oglindă pictate, şi azi şi-n fiece an, din aceeaşi paletă de vopsea desenate,
perfecționându-şi magia oranj activând din interiorul viului feeria pe care-o aşează cu mândrie
pe glie de focul sacru împovărată în misiunea de-a fi moarte, într-un ciclu de orientări repetate,
atât de veche şi-atâta de nouă ca o reluată tradiție… anotimpurile neavând între ele competiție
ci acea stare de-a fi complementare… după scurtul vieții popas, firul ierbii, spunându-i vieții lui
,,…bun rămas …bun rămas viață, ne re-ntâlnim la anul când vei prinde din nou glas şi-n mine şi
în ceilalți, trezită din somn de lumina soarelui caldă”, cerul de sus, mângâind lumea cu flăcări,
în lumini simțind şi el nostalgia, scăldată peste vieți, care, acu sunt şi imediat nu-s, ca un cânt
al inimii ce s-a dus, iubirea, aşezată şi într-o sămânță de mac, şi ea să rodească în celălalt an
din noi iubiri adunate în sac, cu un belşug de trăiri… şi …nu poți să spui că nu eşti, de toamnă,
fermecat… timpul un bătrân flaşnetar o roteşte neâncetat ca pe cel mai colorat cânt tăcut… el
mereu acelaşi cu melancolia ce-a prins rădăcini în suflete întorcându-se mereu după soare la
fel ca floarea-soarelui ce-şi roteşte căpşoru-nflorit după lumina lui, de la-nceput pân’ la sfârşit,
să fie până la sfârşit însorită… oamenii, pe pământ, ca într-o lecție de-nvățare… ca într-o mare
iubire ce-i poartă vieții de grijă fără să pună nici o-ntrebare… ca într-un echilibru cu ațe pentru
om pregătite de armonii ce ne-ntâmpină la tot pasul fireşti, toamna, o verigă-n natură, şi-n om
verigă în anotimpul de-a fi om… iat-o, cu amprenta ei gălbuie peste munți, câmpii şi ape, peste
fiecare pom, peste suflet, peste frunți, peste-a tinereții plete şi peste bătrâni cărunți, cu culoare
de gutuie, într-o lume-n care-ncape, la gust, dulce-amăruie… plină de melancolie, între cețuri şi
răcoare, pândind cu nostalgie urmele lăsate de-o vară călătoare, nimic verde, să nu scape, de
ploi reci, vânturi şi brumă, vara, îmbătrânind docilă… cu cămaşa zdrențuită, risipindu-se încet
într-al zilelor buchet… peste rămăşița verii toamna începând domnia, şi, nici nu te poți supăra,
că, nu ai pe cine să-ți verşi mânia, fiindcă viața-i aşa, cu strălucirea luminii zilei preschimbată
în mohor înnorat ce scrijeleşte albastru cerului sidefat sub călcâiul timpului depănat, eternul,
călăuzindu-şi eternul în rânduieli ținute peste bătrânele veacuri, legi statornicite şi în toamnă,
să stoarcă strugurii-n teascuri… un strugure, să aibă în el şi liturghia de mâine, aşezat lângă
prescura din pâine, toamna, ca un hotar astronomic între vară şi iarnă, în vremelnicia naturii,
oamenii şi mai vremelnici în soartă, că, ce suntem noi, dară, dacă nu floare, vânt, freamăt, vis
şi culoare… fluturi puternici fără să fim puternici cu paşii noştri mărunți ce ne poartă călători
sub aceleaşi ceruri, sub care, şi alte vieți, au apus…noi, pânze de paianjen şi umbra norilor pe
pământ… nimic mai mult, că… oamenii, altceva nu-s, decât o neputincioasă stihie, într-o viață
scurtă şi trecătoare… primăvara, cunoscută după flori, vara, după spice, toamna, după roade
şi după dulceața mierii dobândită în cunoştințe, iar, iarna, după odihna binevenită în veşnicie,
în armonie, având grijă la tot ce-ți doreşti, neexistând banaluri şi plictiseli fireşti decât în minți
umane ce au deschise atâtea fereşti, parcă ca o capcană, gândul, în care-ți rostogoleşti egoul,
el, fiindu-ți ție eroul… el ducându-ți şi-n toamnă ecoul, ieşit dintr-a ta vară… viața, ca o lecție pe
care o înțelegem cu-ntârziere… toamna, ca o dojană ce ne-aminteşte de-un timp al prefacerilor
ce spune că orice e viu piere… viul verde, sfârşind zgribulit, de frig veştejit, omul, sfârşind slab
şi-mbătrânit, ca un măr încrețit, să vedem toți că bătrânețea ne doare şi-n suflet şi-n oase, şi-n
vreri neputincioase, omul, numai un om, cu puterile numărate, peste miliarde de iluzii şi pofte
capricioase, a inimii dragoste, luând seama la crinii câmpului cum cresc, prietenia, ca iubirea,
dulce dar nepământesc, harul duhovnicesc, adunând pentru om linişte, s-o aibă în anotimpul
zăpezilor lumeşti când învățăm să nu mai avem grija aceea peste măsură pentru ceea ce aici
lăsăm, ci, doar pentru suflet şi inimă, fiindcă… oricâte averi am strânge, fără Dumnezeu, am fi
asemeni pământului neroditor, omul, având întrânsul un singur mărgăritar prețios… şi-aceea,
este credința… toamna să ne arate ochilor că are-ntrânsa făgăduința rânduită cu acea vreme
a strânsului şi-a culesului care îi hotărăşte soarta veşnicului, omul, ca pomul la care îi cad pe
pământ frunzele, hrănind şi-ncălzind rădăcina altor mlădițe răsărite… toamna, foşnet arămiu
al frunzelor ce plutesc spre locul de veci, reamintindu-ți toată viața pe care-o treci îmbogățind
sufletul, el, frunză ce-şi dansează cu toamna ultimul vals, aşternută cu ploaia între alte frunze
ca un covor ce suspină-n omor răvăşit de rafale de vânt… ea, toamna, singurul călău lăsat de
Dumnezeu cu omorul calificat, ploile sale reci biciuind întreaga natură şi copaci care ard mai
nainte de-o moarte sigură, ruginiul-portocaliu, vălurind prin văi şi prin lunci… şi prin munții cu
prăpăstii adânci, unde, de crengile golaşe rămân agățate doruri iluzorii, melancolii şi memorii
despre reverii înflăcărate, fiecare frunză o poveste, ce-şi țipă-n pripă vremelnicia căzută peste
alte schelete de frunze ce caută-n depărtări după veri cărora le-ar săruta paşii cu cântul verde
pierdut în galbenul din cărări, oferindu-i vieții ultimul zâmbet, sub soarele moale şi cald, culori
spectaculoase, impunându-şi melodioase într-o întoarcere simplă la originea lucrurilor, acum,
în toamnă, să răsară omului primul fir de păr alb şi-n suflet doruri neştiute… toamna… despre
lumini aprinse şi frunze căzute fiind, despre melancolii şi iubiri, despre poezii de culori pictate
de toamnă fără cuvinte, nuanțele-adunate, şi de pe urmele verii, şi din aduceri aminte a verilor
trecute, care, parcă, nici nu au fost, ci, numai ultima, în ea adunate, toate celelalte, dăruindu-se
toamnei, prinos, vara, scurtă-nchipuire fierbinte, culori fioroase punând stăpânire cucerind tot
verdele ierbii în clipe de vremi amorțite peste calmuri albastre şi-a verii linişte, recele toamnei,
asmuțit, prelungind truda din mirişte, sub cântul din ploi, care lasă-n urmă numai noroi, cu un
pustiu dezolant despre care nu-mi place să scriu întorcându-mă la farmecul ei colorat… culori
care-i cântă vieții un imn de iubiri şi de chin, o luptă, viața, ce-am căpătat, fiindcă.. da, noi asta
suntem, flori, vis şi umbră pământului, cu dorul din dor, dor, un gând printre gânduri cu sortire
de meteor, ploaia toamnei, lacrimi ale cuvântului pe urmele verii dănțuitor, omul, în toamnă, cu
atât cât mai poate, cu sănătatea şubredă şi oasele descărnate de viață, simțindu-i în adâncuri
de suflet cântul culorilor ca pe-o romanță, cântată de-al timpului zor… omul şi viața, sufletul şi
frumusețea planetei în orice anotimp al timpului său cu timpul tot pierdut în mersuri ce-au dat
omului înțelesuri ascultând toamnei rapsodia ca pe-un cânt purtat în lume de vânt …omul, râs
şi plâns, țipăt şi hohot, vis şi dangăt de clopot, în anotimpul de-a fi om… noi, ploi pisăloage de
toamnă, uneori, cu fiecare strop, un potop… noi, schelete de frunze, ce, pârâie zdrobite de paşii
timpului ce trece prin noi… peste noi… cu noi… noi, frunze sfărâmate, cu inimă şi cu suflete, ce
ne însoțesc în viață să fim împreună şi toamnă, desprinşi din al nost răsărit amarnic de dulce,
ce ne conduce cu toamna spre veci, pe o frunză vrând sufletul să se-odihnească şi să se culce,
inima stând înghesuită-ntrânsu-nconjurată de râsul-plânsul trăirii… toamna, venită să ia viața,
strigând ,, …câtă dragoste! …câtă dragoste…!”…ea …o verigă a vieții… cu importanță… culorile
sale cel mai portocaliu zâmbet, ce, trece de granițele mirării, şi, poți să-l vezi într-o viață, în cel
mai colorat şi tăcut cântec, fermecător de aprins în ruguri de dor… culorile sale, neasemuit de
frumoase în mersul vieții, cu rezonanță …amintindu-i omului, că e muritor… el… în spectacolul
vieții un cântec cu hohot şi plânset într-un spectacol de om, cu toamna lui pe urmele verii …pe
urmele verii, toamna, romanță… numele ei, îndulcit de inima plină de simțuri a omului, meteor…

STOIA LIDIA,
Timişoara,
or – septembrie -2o21.

Redactor șef Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: