Gutuile din geam
Printre frunze de aramă ce se clatină în vânt,
Zâmbesc soarelui de toamnă gutuile, în alint.
Cu puf gălbui și-aromate se frământă printre ramuri,
Așteptând mâinile mamei să le pună lămpi în geamuri.
Își împrăștie mireasma și se scutură-n grădină,
Mama nu-i să le culeagă, de-al ei dor plâng și suspină.
Le-a lăsat în toamna rece și-a plecat pe-un drum uitat ,
Iară nucul de la poartă, de durere, s-a uscat.
Astăzi curtea este goală, nici tata nu mă așteaptă,
Să mă-ntâmpine în prag, trăgând zăvorul la poartă.
Pustiit mi-e sufletul și se zbate-n amintire,
Vrând înapoi timpu-n care radia de fericire.
M-apucă un dor de-acasă și-mi vine un gând turbat,
Să dau foc străinătății, să mă-ntorc la ce-am lăsat.
S-adun gutuile-n poală, puse-n geam să lumineze
Calea dragilor părinți, somnul lor să îl vegheze.
Felicia Percec
Redactor șef: Camelia Boț
Zbor spre înălțimi 