Opresc…
Opresc sărutul florii ce se trece
De toamnă condamnată la uitare,
Întorc și-o albie să nu înece
Raiul dorit în zori, de fiecare.
Opresc mireasma vântului ce plânge,
Prin adiere sufletu-mi foșnește…
Pădurea tristă ramurile-și frânge,
Jelindu-și frunza ce o părăsește.
Opresc răbdarea, o fur din regrete,
O pun pe scoica de la țărm de vise,
Apoi o ard, petardă în sonete
Și-o risipesc în slovele nescrise.
Opresc și gândul, care tot greșește
Bătând mereu la porțile închise…
Stol de păsări prin tril mă izgonește
Din elegia stelelor ucise.
Opresc vrerea vestalelor trădate
Și ursitoarei îi răpesc din zile,
Le pun apoi în dorurile toate,
Le-ngemănez în mii și mii de file.
Opresc tăceri ascunse în perete…
„Pe mine mă zidesc, n-am altă Ană”!
Trecând prin focurile de regrete,
Se răvășește-amarul pe sub geană…
Redactor șef: Camelia Boț
Zbor spre înălțimi 