Diagnostic prezumtiv
Petre Poștașu
L-am cunoscut dar nu îndeaproape,
Știam cumva că-i singur pe pământ,
Că n-are nimeni milă să-l îngroape
Și i-am săpat cu mâinile mormânt.
Eu nu-l știam pe el atât de bine,
Puteam să-l las, să-mi văd de drumul meu;
Dar a murit privindu-mă pe mine
De parcă îl privea pe Dumnezeu.
I-am pus o cruce și o lumânare,
N-am scris pe ea nimic, că n-am știut
De unde vine și ce nume are
Și-n viața lui ce drumuri a bătut.
Aveam puține, despre el, în minte:
Era tăcut și cam însingurat,
Mergea proptind privirea înainte
Și-l stăpânea un fel de tremurat.
Șoptea cumva că nu-și aflase locul,
Că printre semeni nu s-a regăsit
Și tot șoptind își blestema norocul;
Și gâfâia cu glasul răgușit.
Trăia cumva înconjurat de lume,
Dar nu avea nici umbră nici destin,
Era așa un nimeni fără nume,
Iar lumea toată îl vedea străin.
Îmi amintesc că mai cădea pe stradă,
Aproape toți treceau nepăsători…
Dar și acei ce se opreau să-l vadă
Se întorceau apoi la drumul lor.
Atunci, când moartea lui avea să vină,
Se prăbușea. L-am prins și m-a privit
Cum ar privi o ultimă lumină.
Și gata, vremea lui s-a irosit…
Murise bietul om de nepăsare,
Ucis de fiecare dintre noi,
Se prăpădise într-o lume care
Îl ocolise ca pe un pietroi.
Iar medicul ce-i ștampilase moartea
Pusese diagnostic prezumtiv:
Sunt semne clare că societatea
Nu îl prevede în dispozitiv!
Redactor coordonator: Mirela Cocheci
Redactor șef: Camelia Boț
Zbor spre înălțimi 